Războiul Melcului

Data: 25/10/2007 | Categoria:

slowfood.jpg

Următorul text este bazat pe o poveste reală, conţine limbaj explicit şi descrieri care pot fi considerate ofensatoare de către unele persoane. Iată de ce nu recomandăm fanilor fast-food să citească mai departe.

Deşi cauzele care au declanşat Războiul Melcului datează cu siguranţă cu mult înainte, povestea de faţă începe în 1986, la Roma, când jurnalistul Carlo Petrini organizează un protest inedit faţă de inaugurarea unui fast food McDonald’s în Piazza di Spagna, din Roma. În loc să uzeze de mijlocul mult mai brutal folosit de un agricultor din Franţa, care a intrat cu tractorul într-un McDonald’s din Paris, Petrini s-a mulţumit cu un protest paşnic, în care influenţei globalizante şi uniformizante reprezentate de McDonald’s i s-au opus cetăţeni care pur şi simplu au mâncat paste în faţa mult-hulitului restaurant.

Petrini a înţeles că industrializarea tot mai accentuată a pieţei alimentare şi influenţa globalizantă a acestui proces conduc implacabil către standardizarea gusturilor şi anihilarea diversităţii a mii de varietăţi de mâncare. Ceea ce părea la început o mişcare de protest sortită eşecului şi-a găsit însă adepţi pe cinci continente, astfel încât Miscarea Slow Food are astăzi mai mult de 80.000 de membri în peste 50 de ţări.

carlo_petrini.jpg

Totul a început prin acţiunea acestui singur entuziast, care mai întâi şi-a adunat prietenii şi le-a vorbit, apoi i-a îndemnat să ducă vorba mai departe. Activiştii Slow Food şi-au ales ca simbol melcul, s-au organizat în mod strălucit, astfel încât să-şi poată asigura independenţa financiară şi au devenit, cu an ce trecea, din ce în ce mai influenţi. De ceva vreme, Mişcarea a fost recunoscută oficial de către Organizaţia pentru Agricultură şi Alimentaţie, drept un organism de utilitate publică, acceptat ca partener de dialog.

Secretul succesului? Probabil felul în care Petrini şi tovarăşii săi au ştiut să-şi explice scopurile şi să-şi fundamenteze acţiunile, să convingă lumea că ideile lor nu reprezintă doar mofturile unor nostalgici romantici, ci au o miza extrem de serioasă. Una dintre confirmările acestei mize a fost derogarea pe care Slow Food a obţinut-o pentru Italia din partea Uniunii Europene, cu privire la unele reglementări de igienă alimentară care ar fi dus la dispariţia a mii de mici fermieri şi producători de specialităţi tradiţionale, incapabili să se adapteze tăvălugului de condiţii impuse de o industrie dominată de giganţi alimentari transnaţionali.

Rezultatul? Este vizibil, poate, în felul în care Italia a rămas ţara diversităţii culinare, cu un turism înfloritor, cu mii de feluri de brânzeturi, salamuri şi vinuri de recunoaştere mondială.

Prin ce mijloace a reuşit mişcarea iniţiată de Petrini să convingă? La început, au fost câteva fapte, cunoscute poate de mulţi, dar ignorate de şi mai mulţi, fapte care au fost aduse la cunoştinţa publicului larg: în secolul XX, peste 93% din diversitatea culinară de pe continentul Nord-American a dispărut; peste 80% din cea europeană, la fel; o treime din diversitatea şeptelurilor a dispărut; peste 30.000 de varietăţi de legume; în plus, dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea în alimentaţia de bază a omenirii se regăseau între 100 şi 120 de specii diferite de mâncare, către sfârşitul secolului trecut numărul acestora se redusese la doar 10-12. Impactul acestui proces a devenit vizibil însă doar ceva mai târziu, când afecţiuni necruţătoare precum boala vacii nebune şi, mai recent, gripa aviară, au pus sub un mare semn al întrebării securitatea alimentară a întregii omeniri. De asemenea, aşa-numitul paradox francez, care în bună măsură este şi un paradox italian, a încetat să mai fie paradox şi a început a-şi gasi câteva explicaţii ştiinţifice: „foie gras“ s-a dovedit, în pofida „grăsimii“ sale, a fi extrem de bogat în acizi graşi nesaturati, benefici organismului, iar vaca piemonteză, pentru a cărei salvare Slow Food s-a luptat cu îndârjire, s-a dovedit a fi mai săracă în colesterol decât multe varietăţi de peşte; beneficiile compuşilor din vinul roşu au fost recent recunoscute în prevenirea cancerului şi altor afecţiuni, iar cele ale uleiului de măsline nici nu mai merită menţionate aici, fiind deja arhicunoscute.

Târgurile, expoziţiile şi evenimentele culinare şi oenologice organizate de Slow Food au devenit cele mai importante evenimente ale industriei de profil italiene, intermediind întâlnirea directă dintre un număr impresionant de mici producători şi sute de mii de consumatori conştientizati cu privire la beneficiile diversităţii. Sute de mici fermieri italieni şi nu numai şi-au găsit salvarea de la dispariţie în evenimente de tipul celor organizate de adepţii Melcului: Salone del Gusto, cel mai mare târg mondial de vinuri şi mâncare de calitate, desfăşurat o dată la doi ani în Torino, sau Cheese, o expoziţie bienală de brânzeturi tradiţionale ţinută în Bra, ori SlowFish, un târg anual găzduit de Genoa şi dedicat pescuitului raţional.

Revistele şi buletinele editate de Slow Food au devenit, cu timpul, cele mai apreciate ghiduri culinare şi de vinuri din ţările unde sunt publicate: peste 60 de titluri în şase limbi – italiană, engleză, franceză, germană, spaniolă şi japoneză.

Misiunea Slow Food

Înţelegând gastronomia în legatură directă cu politica, agricultura şi ecologia, Slow Food militează pentru satisfacerea plăcerii alimentare cu conştiinţă şi responsabilitate, apără biodiversitatea, răspândeşte educaţia gustului şi pune în contact producătorii de elită cu consumatorii, prin diverse evenimente şi iniţiative.

Slow Food promovează agricultura cu un impact scăzut asupra mediului înconjurător. Deşi recunoaşte importanţa cercetării ştiinţifice, Slow Food se opune utilizării culturilor agricole modificate genetic şi militează pentru etichetarea corespunzătoare a tuturor produselor care au în componenţă ingrediente rezultate din manipularea genetică, astfel încât consumatorii să ştie ce cumpară şi ce mănâncă.

Slow Food a pus bazele unei Universităţi a Ştiinţelor Gastronomice în Bra (provincia italiană Cuneo), pentru instruirea continuă a profesioniştilor: manageri de companii turistice şi agroindustriale, preşedinţi de consorţii, jurnalişti etc. În afară de această iniţiativă, mai există cursuri pentru amatori sau profesionişti în cadrul proiectului Master of Foods (cunoscut, de asemenea, drept Universitatea Populară a Gustului), precum şi cursuri pentru elevi.

Autor: Marius Munteanu

» Articol din categoria:

© 2007 Slow Food | Ziarul De Iasi