Ultimul tatuc

» Data: 01/03/2008 » Secţiunea: Portrete

Data publicarii: 11/02/2002

simionescu-cristofor-academician-2.JPG

Numai mitropolit n-a fost. Puse cap la cap, perioadele in care s-a aflat in fruntea a tot felul de institutii fac la un loc cit stapinirea imparatilor romani in Dacia: o suta saptezeci de ani de domnie in numai o jumatate de veac. Pina si activistii de frunte erau invidiosi pe functiile sale. Desi, acum, fostul sau imperiu s-a dus, numele lui Cristofor Simionescu stirneste inca teama pe culoarele academice. Cine ar indrazni sa stea cu el in aceeasi balanta?

Rugati sa povesteasca despre academicianul Simionescu, fostii sai colegi s-au dat un pas inapoi. De parca batrinul de 81 de ani i-ar urmari inca, din spatele lentilelor groase, ghicindu-le, ca odinioara, ambitiile si intuindu-le orice miscare. La 12 ani de la Revolutie, numele celui care a rezistat in functii mai mult chiar decit comunistii este rostit numai in soapta, pe la colturi. Doar cind i se aduc laude se vorbeste despre el cu glas tare. L-a invins, oare, cineva pe Cristofor Simionescu? Care sa fi fost secretul atotputerniciei lui?

Simionescu s-a ridicat odata cu comunismul. In vara fierbinte a lui 1944, cind armata romaneasca fraterniza cu cea sovietica, tinarul Cristofor, baiatul unor invatatori din Plopeni – Botosani, isi lua licenta in Chimie. Ascensiunea i-a fost incredibila. Era destul sa patrunda intr-o institutie, pentru ca, in citiva ani, sa ajunga la virf. La un cincinal de la iesirea de pe bancile facultatii, tinarul asistent al Scolii politehnice era deja conferentiar doctor-inginer si prorector. Peste un an, conducea si catedra de Celuloza. N-au trecut decit trei ani de cind, in 1952, Sectia de Propaganda a Comitetului Central al Partidului Comunist Roman l-a facut membru in Comitetul pentru Invatamint Superior, si pina cind a ajuns director general in Minister.

La intilnirea de promotie de zece ani de la terminarea facultatii, Simionescu ar fi avut cu ce se mindri: conducea deja Politehnica. Nu banuia atunci, probabil, ca, peste un sfert de veac, avea sa devina, dupa cum singur se autointitula intr-o discutie cu Ceausescu, “cel mai vechi rector din Europa” . In scurt timp, avea sa intre si in Academie. Douazeci si unu de ani, in total, a condus Simionescu filiala ieseana a Academiei, iar alti saisprezece a fost vicepresedinte al acestei institutii in capitala. Revolutia l-a prins director la Institutul de Chimie Macromoleculara “Petru Poni”. Comunismul a cazut, dar Simionescu a domnit neintrerupt, timp de treizeci de ani, la “Petru Poni”, pina in 2000. “N-am poftit demnitati” , se jura acum, spunind ca, dimpotriva, au fost si functii pe care le-a refuzat: presedintia Academiei la Bucuresti, conducerea Consiliului National de Stiinta si Tehnologie si cea a Ministerului Industriei Chimice.

“Am fost, in primul rind, om politic si, in doilea rind, om de stiinta”

Ce a fost, de fapt, Cristofor Simionescu? Fostii sai colegi de la “Petru Poni” isi amintesc ca, odata, le-a oferit un raspuns: “Am fost, in primul rind, om politic si, in al doilea rind, om de stiinta” , i-ar fi luminat el, intr-o adunare a oamenilor muncii. Cei citiva ramasi in viata, care-l cunosc din perioada cind era un anonim, spun ca si-a asumat de la inceput comunismul, fara ezitari, cu aceeasi usurinta cu care avea sa-l lepede cincizeci de ani mai tirziu, “aderind” – dupa propria-i expresie – la Revolutie. Nimeni nu stie cum l-au cistigat de partea lor comunistii sau cum i-a cistigat el de partea sa. Unii spun ca a avut, dintotdeauna, convingeri de stinga. Altii au auzit ca ar fi incercat astfel sa stearga petele de la dosar, din perioada in care era simpatizant legionar. Numai Cristofor Simionescu stie raspunsul, insa el refuza acum sa vorbeasca. Dincolo de asta, toti cei care l-au cunoscut in perioada de glorie par sa fie convinsi ca a fost, prin excelenta, omul epocii.

Intr-o vreme cind multi s-au inecat in ape tulburi, Simionescu a iesit, de fiecare data, la suprafata, schimbindu-si adversarii periculosi in tovarasi si oamenii de valoare in aliati. Toti cei care l-au cunoscut, indiferent de ce parte a baricadei s-ar fi aflat, ii recunosc indeminarea de a invirti oamenii pe degete, de a-i cistiga, intr-un fel sau altul, de partea sa.

Primul caruia i-a dobindit increderea a fost Ilie Murgulescu , socotit unul dintre cei mai importanti ministri comunisti ai invatamintului. Il cunoscuse in toamna lui 1949 la Bucuresti, unde fusese trimis de Politehnica, in calitate de prorector, sa “lupte pentru mai justa repartitie teritoriala a invatamintului tehnic” . “M-a cucerit din prima clipa” , rememoreaza Cristofor Simionescu in cel de-al cincilea volum biografic al “Gindurilor” . Murgulescu era pe atunci rector al Politehnicii din Timisoara, dar tinarul prorector de la Iasi a intuit, se pare, din ce parte sufla vintul. Opozitia comuna impotriva politehnistilor din capitala le-a adus celor doi reprezentanti din provincie o batalie cistigata si a pecetluit o relatie durabila. Tinarul Simionescu se intorcea de la Bucuresti cu o sectie noua in buzunar – “sectia de Celuloza si Hirtie, unica pe tara, care functionase un an in Capitala, cu numai doi studenti” – si, fara sa stie, cu un as in mineca: un fotoliu de director general in minister, in perioada mandatului lui Murgulescu. “In anii de naveta m-am familiarizat cu stiinta conducerii”, isi aminteste Cristofor Simionescu, in “Ginduri”, despre perioada cind isi facea noviciatul in meseria de cirmuitor.

“Trebuia lucrat sistematic, dupa un plan chibzuit”

Putini isi mai amintesc atmosfera acelor ani, insa cei care au trait-o spun ca cel mai greu era sa-ti tii spatele drept. “Cind murea un sef, doua saptamini nu mai calcau cei de sub el pe la slujba: se temeau sa nu moara si ei, odata cu el”, spune cu tilc, profesorul Ion Viscrian , azi pensionar, fost fizician la “Petru Poni” si retras la Universitate, “din cauza mincatoriei” .Toate dispozitiile puterii erau transmise prin Comitetul regional de partid. Ministerul Invatamintului era subordonat pe linie de stat vicepresedintelui Consiliului de Ministri, Iosif Kisinevski , iar pe linie de partid lui Mihail Roller . Pe culoarele Politehnicii – conduse de Nicolae Calinicenco , dupa ce fostul rector, Cezar Parteni, fusese inlaturat sub acuzatia de antisovietism, sfirsind prin a se sinucide – unii profesori mai zelosi isi aratau iubirea pentru Stalin, vorbind ostentativ, in ruseste. “In aceasta perioada mi-a revenit sarcina sa inlocuiesc decanii studenti cu cadre didactice, conferentiari sau profesori” , descrie Simionescu, in memoriile sale, anii inceputului. Si a crescut odata cu Politehnica, profitind de toate avantajele pionieratului.

Ambitiile de industrializare cereau ingineri in productie de serie. Platforma de facultati tehnice de pe malul Bahluiului era ca si gata: Gheorghe Gheorghiu Dej anuntase la Iasi, in 1955, construirea Politehnicii. Numai amplasamentul mai trebuia stabilit, iar in final, s-a optat pentru “Tudor” . “Am expus temeiurile acestei optiuni” , spune Cristofor Simionescu, aflat pe atunci in primul din cei 25 de ani ai mandatului de rector. Calificarea se facea la locul de munca, iar cei care doreau sa puna umarul la “reforma” aveau portile deschise. “Spre a aduce Politehnica ieseana la cotele celei din capitala, trebuia lucrat sistematic, dupa un plan chibzuit” si “cu o gindire cutezatoare si inginereasca” – scrie, in ritm de mars proletar, in “Gindurile” sale. “Cunosteam ce trebuia intreprins, unde trebuia intervenit, cind se ivea momentul prielnic si vintul batea favorabil in pinzele corabiei tehnicii”.

Era martor la semnarea sentintelor de condamnare la moarte

Decenii la rind, vintul i-a fost prielnic. Influenta politica pe care si-o cistigase il facea de temut in lumea academica, tot asa cum pozitia pe care o avea in mediile universitare il facea sa fie vazut, printre activistii lipsiti de instructie, ca un urias printre pitici. Simionescu devenise deja un consilier “de gradul zero” . Epoca sa de glorie incepuse. Cel mai puternic om din Romania, Nicolae Ceausescu , ii cerea sfatul inainte de deciziile importante in materie de industrializare: politica si tehnica mergeau mina in mina cu stiinta. Citi stiu, de exemplu, ca unul dintre mamutii industriei comuniste din Iasi, CUG-ul, ii datoreaza si lui Cristofor Simionescu actul de nastere? Sau ca, tot la sfatul sau, Ceausescu ar fi hotarit construirea marilor rafinarii din tara? “Nu stiu exact, dar nu neg sa fi fost asa” , spune profesorul Bogdan Simionescu , de doi ani director la “Petru Poni”. Deputat in Marea Adunare Nationala si membru al Consiliului de Stat, tatal sau era martor la semnarea sentintelor de condamnare la moarte. Victor Bulacovschi, fost student si apoi asistent al academicianului, acum prorector la Politehnica, stie, din auzite, ca “de fiecare data a optat pentru gratieri sau pentru comutarea pedepsei in inchisoare” .

Se plimba pe tot Pamintul ca-n propria-i ograda

Intr-o vreme cind pentru majoritatea covirsitoare a romanilor lumea se sfirsea cu aratura de la granita, Simionescu se plimba pe tot Pamintul, ca-n propria-i ograda. A fost peste tot, “cu exceptia Australiei” , dupa cum singur povesteste, in “Ginduri”. Ca presedinte la Academie si rector la Politehnica a vizitat zeci de Academii si de Institute “de pe toate continentele” , “trecind peste Polul Nord, din Europa in Asia, si traversind Oceanul Atlantic, din Paris la Washington” , iar peste tot a “descoperit bogatia spirituala a umanitatii” . Un sfert de veac a avut pasaportul in buzunar, pina in 1980, cind, dupa cum sustine, o disputa cu Elena Ceausescu, avea sa-l tina “prizonier” in tara, asemenea tuturor romanilor de rind. “O facusem inculta si analfabeta, in fata ambasadorului RFG, aflat in vizita la Iasi. Ulterior am aflat ca discursul meu fusese inregistrat de Securitate” , explica Simionescu, in Memoriile sale, iesirea din gratiile Tovarasei, moment care, in opinia sa, i-ar fi pecetluit si incheierea mandatului de rector, in 1975.

Cind si-a incheiat epoca deplasarilor in strainatate, Simionescu vazuse mai mult decit orice prim-secretar din Iasi. Premierul Hua Gofen in persoana l-a primit in China, Salvador Allende, in Chile, iar in RFG l-a primit insasi Ane Marie Renger , presedinta Bundestagului. A intimpinat, la rindul sau, “cu misiune oficiala” , inalti oaspeti ai lui Ceausescu la Bucuresti, printre care si pe Margaret Thatcher , viitorul premier al Marii Britanii, si pe fostul presedinte al Indiei, filosoful Radhakrishnan.

Chimisti din lumea-ntreaga se desfatau la simpozioanele de Celuloza

Nu numai ca a calatorit prin lumea intreaga, insa, prin pozitia pe care o avea, a adus si lumea la Iasi. Chimisti din toata lumea, de o parte si de alta a cortinei de fier, se reuneau in capitala Moldovei la simpozioanele de Celuloza ale lui Cristofor Simionescu. O data pe an, Iasul devenea, poate, cel mai cosmopolit oras din Romania, adunind oaspeti – unii de prim rang – din lumea stiintifica: francezul Champetier , Rogovin si Karghin din URSS sau americanul Flory , laureat al premiului Nobel . Martorii isi amintesc ca congresele stiintifice ale lui Simionescu erau prilej de ametitoare desfatari. Se ingrijea ca totul sa fie pus la punct in cele mai mici detalii, iar strainii sa plece acasa ghiftuiti si satisfacuti pe toate planurile. Frumoase domnisoare, vorbitoare de limbi straine, unele tinere sperante ale stiintei, dornice de o ascensiune fara obstacole erau la dispozitia somitatilor, facindu-le sederea la Iasi cit mai placuta.

Iar Simionescu – acum membru in circa zece academii si societati internationale de chimie – si-a cistigat in rindul lor un renume rasplatit si astazi. Cind a implinit 80 de ani, prestigioasa revista americana “Journal of Polymer Science” i-a dedicat un numar omagial. Din comitetul redactional al publicatiei face parte si Virgil Percec , fost student al sau, caruia Simionescu i-a decernat, dupa emigrare, titlul de membru de onoare al Academiei. Acum profesor la Philadelphia University, Percec este considerat – afirma Victor Bulacovschi – “cel mai mare sintezist din lume in domeniul polimerilor”.

“Multi il treceau pe lucrari datorita renumelui si pozitiei pe care o avea”

Cine il avea de partea sa pe Cristofor Simionescu razbea usor in viata. Fiind secretar al Comisiei de Promovare si Atestare a Titlurilor, prin sita sa au trecut, decenii la rind, toate angajarile din Politehnica. “Pentru promovare trebuia aprobare de la organizatia judeteana de partid, trebuia sa ai dosarul de cadre curat. Dinsul a intervenit pentru a fi angajati si oameni care nu corespundeau ideologic, insa erau de valoare” , sustine Victor Bulacovschi. A trecut drept un curajos – a fost de notorietate momentul – cind l-a angajat jurist la universitate pe Petru P. Andrei, fiul sociologului, intr-o vreme cind cei cu o biografie ca a sa erau inghesuiti noaptea in dube: “Tocmai iesisem din puscarie. Aveam 43 de kilograme”, isi aminteste Petru Andrei, care a slujit 13 ani alaturi de Simionescu, pina in 1966. Tot la Politehnica l-a adus si pe renumitul profesor Stefan Birsanescu , dat afara de la Universitatea din Copou. “L-a ocrotit si pe Dumitru Mangeron, care imbracase camasa verde” , isi mai aminteste Petru P. Andrei.

In anii in care cine voia sa publice in strainatate trebuia sa duca dovada ca nu exporta secrete de stat, Simionescu era sef al Comisiei Secretelor de Stat pe toata Moldova. “A dat, ani la rind, unda verde publicarilor in afara; nu stiu sa se fi opus vreodata” , spune Victor Bulacovschi.

Numele lui Cristofor Simionescu figureaza pe aproximativ 700 de lucrari stiintifice, insa nici una dintre acestea nu l-a avut drept unic autor. Singurele carti pe care le-a semnat doar el sint cele cinci volume de “Ginduri” : articole din presa timpului si memorialistica. Citindu-i CV-ul, nu poti sa nu te intrebi cum si-a mai gasit timp, cu atitea functii, si pentru studiu?! “S-a bazat totdeauna pe oameni capabili, care l-au ajutat”, are un raspuns fostul sau student si colaborator, Victor Bulacovschi: “Poate ca nu a pus el mina sa faca, insa ideea si sclipirea conteaza in activitatea stiintifica” , continua, adaugind ca desi academicianul “nu tinea mortis sa fie trecut primul pe lucrari” , “multi il treceau pentru ca, in acest fel, erau mai bine primite, datorita renumelui si pozitiei pe care o avea”.

“Toti au fost ridicati de el”

Multi universitari ieseni de la Chimie Industriala se socotesc, cu plecaciune, discipolii sai. “Toti au fost ridicati de el” , spune un cercetator pensionar de la “Petru Poni”, care se ascunde in spatele anonimatului “de teama de a nu parea un resentimentar” . Nimeni nu poate afirma cu certitudine ca multi fosti profesori si cercetatori de viitor au trebuit sa plece din Iasi pentru ca nu mai incapeau de Simionescu. Cum ar putea demonstra cineva ca, din cauza lui, regretatul profesor Victor Saviuc , ramas fara post la Sectia Tehnica a Institutului “Petru Poni” si refuzat la Politehnica, a fost nevoit sa se “exileze pe viata” la Universitatea din Craiova?

Sotia lui Saviuc – una dintre persoanele pentru care Simionescu a fost “ciuma” – spune ca niciodata Cristofor Simionescu nu s-a impotrivit cuiva pe fata, atunci cind era vorba de promovari: insa, cind se abtinea de la vot, nimeni n-avea curajul sa voteze pentru. Eugenia Saviuc a iesit la pensie, de la Politehnica, sef de lucrari. Cincisprezece ani in sir si-a depus dosarul pentru conferentiar si, de fiecare data, i-a fost respins, desi, dupa cum spune, “spre deosebire de altii, aveam doctoratul” . “Am vazut cu ochii mei cum ma votau” , isi aminteste ea, care, alaturi de alti universitari de la Chimie, in frunte cu Simionescu, a fost un timp, membra in consiliul de promovari: “Oamenii ridicau miinile, iar cind il vedeau pe Simionescu ca se abtine lasau, unul cite unul, miinile pe sub masa”.

“Ca un dresor de animale salbatice s-a luptat cu cei care doreau sa-i ia locul”

Daca erai muncitor si cuminte ii puteai intra usor in gratii. Fata de asistentii sai avea o atitudine “de closca” , spun cei care i-au fost, ani la rind, prin preajma. Cu totul altfel se purta cu cei care ii lezau in vreun fel orgoliul sau autoritatea. “Ca un dresor de animale salbatice s-a luptat cu cei care doreau sa-i ia locul” , il descrie profesorul Viscrian.

Isi alegea tacticile cu multa iscusinta, de la caz la caz, dupa ce avea o informare amanuntita asupra situatiei. Ca Simionescu “pleca urechea” si ca “ii placeau intrigile” , toti cei cu care am stat de vorba sustin, fie ca au fost de aceeasi parte a baricadei cu el, fie de cealalta. “Stia toate detaliile despre subordonati, le afla toate slabiciunile si se oferea chiar sa-i ajute pe cei grav bolnavi” – isi aduce aminte Viscrian – “iar in urma mincatoriilor culegea date despre ceea ce se petrecea prin institute” : “Ii placea sa i se dea raportul. Ma mai lua uneori cu masina, iar intrebarea era: «ce mai e pe la voi?». Iar eu, fiind «vaccinat», nu spuneam nimic. Atunci, il vedeam cum incepea sa trepideze nervos, batind cu degetele pe volan, aproape c-ar fi fost in stare sa ma dea jos”.

Intrigati de tehnica prin care reusea sa-si conserve autoritatea, cei care i-au stat ani la rind prin preajma i-au studiat strategia prin care isi selecta sustinatorii si prin care isi anihila potentialii adversari: se baza pe oamenii aflati pe a doua treapta sub el, subminindu-le astfel celor de pe prima treapta, incomozi pentru el, autoritatea. Juca tot timpul ca la sah, cu gindul la a zecea mutare. La “bagat fitile” era “academician”. “Elena Ceausescu i-ar fi spus ca il birfeste un anume cercetator de la Institut” , povesteste profesorul Viscrian. Simionescu ar fi gasit un raspuns pe masura: “Da, stiu, dar sa vezi ce te birfeste pe dumneata!”.

Pe cei care il suparau ii apostrofa taios, de multe ori pe buna dreptate. “Nu ezita sa le faca observatii pe fata celor care intirziau la program sau nu isi faceau treaba” , spune Horia Teodorescu, membru corespondent al Academiei. Observatiile faceau, uneori, sa se inroseasca si mai tare zidurile de la “Petru Poni”: “Vorbea urit cind se infuria” , spune profesorul Viscrian, dind un exemplu pe care hirtia il suporta: “Iti trag un sut in cur si te frec la prostata pina-ti dau lacrimile” . “Era dur, mai si injura” , isi aminteste si Petru P. Andrei.

“Invirtea pe degete toti secretarii de partid”

Fiind la conducere atitia ani, este greu sa nu-i pronunti numele cind vorbesti despre “implinirile” epocii de aur la Iasi. Simionescu a adus sectia de Celuloza la Politehnica, a predat, dupa cum singur marturiseste, primul curs de Chimie macromoleculara din tara, a facut din Institutul “Petru Poni” cel mai mare si, “de departe, cel mai important institut al Academiei”, dupa expresia academicianului Viorel Barbu , succesorul sau la conducerea filialei. Pentru ca sub indelungata lui domnie s-au infiintat facultati si catedre, s-au construit sedii si camine, numele sau este asociat de martorii timpului cu toate aceste “cutezatoare realizari”. Insusi presedintele Iliescu i-a recunoscut meritele pentru “platforma de pe Bahlui” , in cadrul ultimei vizitei la Iasi. “Invirtea pe degete toti secretarii de partid” – spune profesorul Viscrian – “iar asta, fara sa fie slugarnic. Ii aburea cu legatura dintre stiinta si tehnica si asa obtinea alte si alte milioane pentru o cladire noua” . “Facea slalom printre ei” , il descrie Petru Andrei.

Alaturi de complexul politehnic, Institutul “Petru Poni”, sediul Academiei – cel mai mare din tara, construit din fondurile Fundatiei Elias – si apartamentele din dealul Copoului, date in proprietate cercetatorilor, sint trecute in palmaresul sau de realizari.

“A lasat urme in Iasi. A fost un om care a construit” , crede Viorel Barbu. “Intr-o vreme cind multi preferau sa stea degeaba, pentru ca leafa mergea oricum, el a incercat sa faca ceva” – spune, la rindul sau, Petru P. Andrei – “si nu si-a facut, ca altii, avere”.

Este insa greu de spus in ce masura ctitoriile epocii de aur de la Iasi i se datoreaza lui Simionescu si in ce masura sint rodul vremurilor. Daca, prin absurd, comunistii si-ar fi propus sa faca din Romania “o tara eminamente agrara” , “platforma de facultati de pe Bahlui” ar mai fi existat? Dar CUG-ul? Dar marile rafinarii? De tinarul licentiat in chimie, Cristofor Simionescu, ce s-ar fi ales? Ati mai fi citit oare, acum, aceeasi poveste?

 

“O sa duc cu mine lucruri pe care nimeni nu le va sti vreodata”

“Academicianul Simionescu nu poate fi judecat cu masurile de azi” , concluzioneaza matematicianul Viorel Barbu.

De citeva luni, Viorel Barbu s-a mutat in biroul prezidential de la Academie, in care a stat ani la rind cel care a fost unul dintre cei mai puternici oameni din Romania. Desi trece des pe la sediu, Cristofor Simionescu uita, uneori, ca are de urcat cu un etaj mai putin.

In timp ce ma conduce spre biroul sau, prins in conversatie, se indreapta, sigur pe el, spre usa pe care scrie mare, pe o placuta metalica, numele presedintelui Academiei. Apasa pe clanta. Usa este inchisa. O incearca iar, derutat. Se uita in sus, iar atunci intelege: “Am nimerit la Barbu” .

Probabil ca, in astfel de momente, perioada de glorie ii revine dureros in minte, ca amintirea unui paradis pierdut. “Ceea ce regret mai mult este ca o sa duc cu mine lucruri pe care nimeni nu le va sti vreodata”, imi spune, patetic. Intram in biroul sau, imi daruieste ultimul volum din “Ginduri” si ma conduce spre iesire. Coborim pe scari si parcurgem cele trei etaje in circa treizeci de minute. Dupa fiecare treapta, academicianul se opreste si insiruie amintiri care ii chinuie, poate, noptile: cum a fost pus la zid pentru colaborarea cu tovarasa, cum a jonglat cu activistii pentru binele Academiei, cum s-a zbatut pentru Iasi, in vremuri tulburi. Fixam o intilnire pentru o discutie detaliata despre articol – o stringere de miini – si plec. Intilnirea nu a mai avut loc. A anulat-o prin intermediul secretarei.

Cel care a fost in acelasi timp sef de catedra, rector la Politehnica, director in minister, membru in Consiliul de Stat al Republicii Socialiste si deputat in Marea Adunare Nationala, apoi presedinte in doua rinduri la filiala ieseana a Academiei si vicepresedinte la Bucuresti, director la “Petru Poni”, secretar stiintific al Comisiei de Atestare a Diplomelor, etc. a refuzat sa mai vorbeasca despre sine. Ca pentru majoritatea celor care l-au cunoscut indeaproape, Cristofor Simionescu a devenit un tabu si pentru Cristofor Simionescu.

Acum nu mai are nimic din puterea de altadata. Ca un comandant nevoit sa predea, pe rind, cetate dupa cetate, s-a retras din toate functiile. Un singur adversar l-a invins: timpul. Acum nu i-a mai ramas decit sa-si rumege trecutul. (Emilia CHISCOP)

A condus sau nu Simionescu doctoratul Elenei Ceausescu?

Se spune ca nu numai seful statului, ci si Elena Ceausescu vedea in Simionescu un idol. Nimeni, cu exceptia lui, nu stie cu certitudine daca doctoratul in Chimia macromoleculara al primei tovarase a tarii a fost copt in laboratoarele de la Iasi. Cristofor Simionescu neaga, cu toata taria, ca i-ar fi condus doctoratul, iar academicianul Viorel Barbu n-are nici o indoiala ca n-a facut parte nici din comisia care a consacrat-o pe prima tovarasa a Republicii Socialiste ca om de stiinta. Aluzii la colaborarea cu Elena Ceausescu s-au facut nu doar in Iasi, ci in toata tara. Regretatul Iosif Sava a pomenit-o intr-o emisiune. Paul Goma scria in 1978 ca Elena, “cum e ea inventiva, il va fi pus pe Cristofor Simionescu sa imagineze niscai polimeri pe baza de catina” .

Legende sau nu, povestile despre Simionescu si Elena nu au fost nici acum uitate. Se spune ca un referat al tezei de doctorat, acum disparut, purtind semnatura lui Cristofor Simionescu, s-ar fi aflat cindva in arhivele Bibliotecii Universitare. Si ca, de cite ori o vizita la Bucuresti, ii ducea in dar – nimeni nu stie de ce – 72 de garoafe. Curiosii care si-au dorit sa asiste la momentul solemn cind sotia dictatorului sustinea doctoratul in Chimie ar fi avut surpriza sa citeasca intr-un anunt, afisat la Academia ieseana, ca manifestarea avusese deja loc. Unde? Cind? Ramine o necunoscuta. Secretomania acelor ani a alimentat presupunerile, a fabricat legendele si a dat friu imaginatiei. O fi existat, oare, cu adevarat, o teza de doctorat pe care sa-si fi pus numele Elena Ceausescu? Sau a cazut Simionescu in capcana propriei sale puteri, a propriului sau renume?

A ramas in picioare si dupa Revolutie

Puterea lui Simionescu a facut ca oamenii, chiar si cei sufocati de el, sa-l sustina in momente de cumpana. La Revolutie, cind multi sefi ai fostului regim au fost pusi la zid, Simionescu a ramas in picioare. Razmerita ce dospea impotriva sa, la “Petru Poni”, n-a mai apucat sa se coaca. Si cei mai inversunati adversari ai lui au inteles ca o lovitura impotriva sa ar fi putut avea efect de bumerang. Cum sa il detroneze de la cirma Institutului pe cel care era, de 16 ani, vicepresedinte al Academiei? Longevitatea si puterea lui Simionescu inspirau stabilitate, intr-o vreme cind nu puteai fi sigur de ceea ce aduce ziua de miine. Cine, daca nu el, cu mostenirea lui de relatii, va fi putut pastra uriasul Institut de Chimie la sinul Academiei?

Anii in care “Petru Poni” trecuse din subordinea Academiei in aceea a Institutului Central de Chimie, condus de tovarasa academician doctor inginer Elena Ceausescu, nu puteau fi uitati. Dupa cum nu fusese uitata nici perioada in care Academia insasi era sub comanda Consiliului National de Stiinta si Tehnologie, ce o avea in frunte pe intiia femeie a tarii. Cu Simionescu la cirma trecusera prin aceste “cumpene” si cu el au mers si mai departe: parea de neinvins, de neclintit.

Dupa Revolutie a preluat, pentru a doua oara, conducerea la filiala Academiei. “A recladit-o” – spune succesorul sau, Viorel Barbu: “Avea numai doi membri in 1989”. Cind s-au facut alegeri la filiala, in 1999, toti cei 17 distinsi membri, facuti academicieni in timpul sau, au votat pentru Simionescu, in unanimitate. Candidatura lui a fost catalogata drept un caz unic. Simionescu, “cel mai vechi rector din Europa”, a devenit si cel mai longeviv presedinte de Academie: s-a retras anul trecut, cind depasise limita de virsta de 80 de ani. “Acum nu mai sint nimic”, spune. “Sint doar un profesor pensionar”.

» Citiţi şi alte articole din secţiunea: Portrete

Comentariile sunt dezactivate.

© 2008 Emilia Chiscop | Ziarul De Iasi