Povestea unui intelectual adevarat

» Data: 01/03/2008 » Secţiunea: Portrete

Data publicarii: 11/10/2004

al-calinescu_complexul-luciditatii.JPG

Alexandru Calinescu e un intelectual pursinge. Critic modern, analist lucid, profesor cuceritor, francizant reprezentativ decorat de insusi presedintele Jaques Chirac. Daca ar fi avut mai multi ca el, poate ca Iasul ar fi ramas un oras liber de provincialisme. Mai mult, Alexandru Calinescu s-a incapatinat sa traiasca autentic intr-o patrie de duplicitari. Sa respire occidental cind, in Romania, se dadea la liber doar aer de Moscova. “Alexandru Calinescu a dat lectii multor scriitori. El a avut curajul, cind toata lumea statea, precum strutii cu capul in nisip, sa afiseze un aer de om liber, din care am respirat si eu”, spune cu mina pe inima Mircea Dinescu, poetul care, declarat in ’89 tradator de tara si partid, a fost sustinut public si vizitat la domiciliul fortat de prietenul sau de la Iasi. Cei citiva, care considera ca cele sase carti pe care le-a publicat nu ar fi de ajuns, il critica azi pe Alexandru Calinescu ca s-ar fi «risipit» in eseuri. Ca remarcabilul director al Bibliotecii Centrale Universitare s-ar fi complacut astfel intr-o notorietate confortabila, a unui stralucit erudit fara OPERA. “Sint oameni care continua sa creada ca numarul de carti ii face scriitori”, are el un raspuns sarcastic.

Nonconformistul “in permanenta mai mic si mai sfrijit decit ceilalti”

“La virsta de astazi, se constituie el insusi intr-un model!”, spune reputatul istoric literar, academicianul Constantin Ciopraga, care-l stie pe Al Calinescu “de cind era atitica”: imbracat ca un domnisor, tuns cu breton, cu parul mereu in ochi si cu mama de mina. Din perioada aceea, a anilor ’50, Al Calinescu retine imaginea idealizata din casa parintilor (asistenti universitari la Limbi Clasice) care “nu se ascundeau si – lucru extrem de important – nu practicau dublul discurs”. “Sigur ca de atunci amintirile sint roz”, spune el, invocind anii de scoala primara, pe care a inceput-o la cinci ani, gratie unei “oarecare precocitati”, ce l-a impins sa faca toate lucrurile mai devreme: “Pina si insuratoarea – gaseste rapid un exemplu – a fost la doar 20 de ani”. Pustiul de 5 ani si ceva, care, pentru eliberarea certificatului special in vederea inmatricularii premature, rugat de doctor sa citeasca literele de pe un ziar a citit intreg articolul, se va imbatrini apoi cu citiva ani “pentru a nu crea panica si reticente”, ca debutant la revistele literare. Iar adolescentul “in permanenta mai mic si mai sfrijit” decit cei din anturaj, va intra in arena in grupul unor nonconformisti. Proaspat admis la Franceza – specializare pe care reputatul francofon de azi a ales-o in ’62 in absenta unei sectii de Engleza la Iasi – soldatul Calinescu nimereste la Otopeni intr-un contingent de teribili: francezul ce traia “la limita dintre boema artistica si golanie”, pe care il chema chiar Jean Marai; Dan Nutu, viitorul celebru actor din primul film al lui Pintilie, “Duminica la ora 6”; Florin Bogardo, devenit faimos pentru muzica din varianta pioniereasca a filmului “Love Story”, “Declaratie de dragoste”; reputatul hispanist Mihai Cantuniari, traducatorul cartilor lui Llosa. Bunul sau camarad va fi fost mai ales Petru Popescu, “a carui evolutie – precizeaza acum Al Calinescu – o scoatem din discutie”: romanul emigrat in America si devenit dupa Revolutie ambasadorul neoficial al regimului Iliescu, era pe atunci tinara speranta a anilor ’60, al carui roman “Prins”, scris la doar 25 de ani, era comparat cu best-seller-ul lui Graham Greene, “Sfirsitul unei iubiri”. “Am intrat asadar in lumea bucuresteana”, rememoreaza Al Calinescu experienta “extraordinara” a acelor ani, cu dese drumuri in capitala unde, in ciuda tentatiei, nu s-a mutat definitiv “dintr-o comoditate structurala”.

“Voiam sa se scrie despre noi in revistele din Bucuresti”

Pastrindu-si buletinul de Iasi, Al Calinescu a ramas pina astazi apropiat, deopotriva, de Bucuresti si de Paris. La Bucuresti ii sint prietenii Mircea Dinescu si Andrei Plesu, care l-a invitat sa tina cursuri la Colegiul “Noua Europa” si sa scrie in revista dilematicilor. Din capitala, tinarul universitar al carui debut despre scriitorul Anton Holban il anuntase deja ca pe un critic al noului val, incerca sa aduca, in anii ’70, in paginile revistelor iesene, nume importante, printre care Nicolae Manolescu, Alex Stefanescu, Ana Blandiana, Constanta Buzea, Mircea Martin si Mihai Zamfir. “Voiam sa se scrie despre noi in revistele din Bucuresti”, argumenteaza astazi Al Calinescu, cel care a inteles devreme ca intr-o tara unde compromisul face legea, totul depinde de cu cine te-nsotesti: “Am fi putut sa mizam pe Paunescu si pe Barbu, dar n-am facut-o”, completeaza, gindindu-se la anii cind “practic am trait dublu, o existenta impartita intre locul in care vietuiam si spatiul cultural occidental, in special cel francez”. De Franta, abia dupa Revolutie se va bucura insa din plin: in ’91, va renunta cu lejeritate la postul de prorector de la Universitate pentru a pleca sase ani profesor la Institutul National de Limbi si Civilizatii Orientale (INALCO) din Paris.

“M-am imbolnavit de Paris si nu m-am vindecat nici pina azi”, spune, referindu-se la prima calatorie in capitala franceza, ca student bursier, in 1966, la 21 de ani. Avea sa mearga din nou, cinci ani mai tirziu – pregatea atunci doctoratul – si isi aminteste clar ca “fractura” dintre cele doua lumi separate de “cortina de fier” devenise mult mai profunda. Sperantele de normalitate anuntate in 1965 se evaporasera si “semne tot mai clare anuntau in tara stringerea surubului”.

Privind cu detasare, aceasta scurta sedere la Paris, de acum 30 de ani, ii apare azi ca o “foarte plina experienta care a lasat urme”. Atunci l-a cunoscut pe Todorov si tot atunci (dupa ce i-a ascultat ilustrele colocvii) “a jurat” pe Roland Barthes.

Descrierea pe care i-o face in “Biblioteci deschise” celebrului filosof francez – in acelasi timp critic, sociolog, profesor, intelectual postmodern – redind o pagina de jurnal, pare azi sa semene cu sine. “De retinut: prezenta fizica a omului: calm, vorbind cu o lentoare niciodata monotona, improvizind – improvizind? – stralucitor (…) un nabab al ideilor, un milionar risipitor….Senzatie euforizanta a celui care il asculta ca totul ramine de spus. De scris”.

Aventura “Dialog”-ului

“Am venit din Franta plin de energie si de planuri”, rememoreaza momentul 1972, cind avea sa inceapa, la Iasi, “aventura Dialog-ului”. Tineri care “promiteau”, niciunul insa “vorbitori ai limbii de lemn ori cu inclinatii de activisti”, incercau sa faca la Iasi cultura adevarata avindu-l pe Al Calinescu drept “mentor”. Securitatea insasi ii recunoastea meritele de “sef de scoala a asa-zisei generatii ’80”. “Dialog”-ul reprezenta pentru toti o “oaza”, iar prietenia lor, “o forma de refugiu, de rezistenta in fata imbecilitatii ambiente”. “Un mod de a scapa de sub presiunea vietii cotidiene: cind se baga uleiul sau ratia de faina”. Iar camarazii de atunci sint cu totii nume importante azi. Redactor-sef la Dialog, in 1983, cind si el, si directorul revistei, Al Calinescu, au fost maziliti de Securitate, Sorin Antohi e azi reputat istoric la Universitatea Central Europeana din Budapesta unde conduce Centrul de Studii de Istorie. Scriitorul Dan Petrescu e azi unul dintre editorii grei ai Poliromului. Andrei Hoisie, cel care l-a inlocuit din ’83 pe Al Calinescu la revista, conduce Departamentul de Jurnalism de la “Al. I. Cuza”, institutie unde tin cursuri alti doi fosti colaboratori ai Dialogului, Valeriu Gherghel si Luca Pitu. Acestia sint doar citiva. La 35 de ani de la infiintarea revistei, Sorin Antohi s-a gindit sa-i adune pe toti intr-o antologie. Intelectuali de marca din toata tara – Mihai Zamfir, Ion Vartic, Zigu Ornea, Livius Ciocirlie, Mircea Dinescu si Andrei Plesu – colaborau cu cei dintii.

“Majoritatea scriitorilor au facut compromisuri”

Pentru cei care fie ca n-au trait absurditatea epocii, fie ca au uitat cum era cind atit carnea cit si cartile bune se dadeau pe sub mina, mizele lor de atunci ar putea parea ridicole azi. Dar intr-o vreme in care, in timp ce in agricultura trebuia dublata productia la hectar, Uniunea Scriitorilor planificase reducerea productiei literare la jumatate, era mare lucru sa ii sabotezi intentiile. Si citi aveau curajul sa o faca? “Majoritatea scriitorilor au facut compromisuri si e vina lor ca s-au multumit cu locul lor caldut”, ii judeca Al Calinescu, neputindu-si nici acum explica “voluptatea de a se cufunda in noroi si in rahat” sau “concurenta pentru a scrie cit mai delirant, cit mai lingusitor”, carora Andrei Plesu le “consacra” volumul “Obscenitatea publica”.

“De ce n-ati plecat din tara?” “Nu vreau sa fac declaratii patriotarde”, raspunde Al Calinescu, marturisind ca nu a indraznit sa se lanseze “intr-o aventura in care i-ar fi expus si pe altii” desi, raminind, i-a expus, poate, “infinit mai mult”. Nu poate sti ce s-ar fi intimplat “daca”. De exemplu, ce-ar fi fost el azi daca, in ’80, aflat pentru citeva zile la Paris, n-ar fi refuzat invitatia prietenului emigrat, Richard Regwald, de a-l insoti la politie sa-i obtina azil politic in timp record. “Cum de poti sa te intorci!?”, l-a intrebat el atunci, iar din punctul de vedere “al opiniei larg majoritare”, Al Calinescu ar fi raspuns gresit.

Jocul cu cenzura

Cert este ca raminind, Alexandru Calinescu a facut in mare masura istoria, “atita cit a fost”, a miscarii dizidente de la Iasi. “El a fost motorul”, spune Dan Petrescu, unul dintre oamenii de baza ai grupului. La inceput, dupa cum amindoi isi amintesc, “faceam lucrurile mai mult in joaca”. Iar problema era cit puteai sa accepti. Cit de departe puteai sa mergi. Si inaintau ca la sah, din aproape in aproape. In jocul cu cenzura, de exemplu, un prim filtru – povesteste Dan Petrescu – era “cenzura casei”: ceea ce seful revistei stia ca “merge” sau nu. Iar la Dialog, unde “seful” era Al Calinescu, tocmai de asta se profita. Incercau, de exemplu, sa “scape” in pagina cite un scriitor fugit sau cite-o aluzie la carti interzise, cind pina si simpla mentionare a numelor lor era o problema. Daca reuseau sau nu, aveau sa vada doar la Casa Patrata, unde Biroul de Directie a Presei dadea bunul de tipar. Cuvinte deprimante, ca “ger”, “foame”, frig”, trebuiau din start inlocuite. De la o vreme, numele lui Ceausescu nu trebuia despartit in silabe si alte asemenea aberatii. Nu raminea decit ca prin negocieri abile sa incerci sa indulcesti regulile. “Renuntai la citatul din Preda, incercind sa-i convingi ca poezia nu-i chiar asa de trista”, da Al Calinescu un exemplu.

“Cincinalu-n patru ani jumate!”

Cind in 1983, scriitorii de la Dialog au fost “ridicati” de Securitate, cu ordin de la Bucuresti, de la insusi tovarasul Tudor Postelnicu, revista citata adesea la Europa Libera, era de multi ani socotita o publicatie contestatara. Tinerii opozanti de la Iasi devenisera pentru baietii cu ochi albastri eroii unui film de spionaj. Totul ii «demasca»: de la aspectul lor nonconformist si pina la nonsalanta cu care se afisau impreuna cu lectorii francezi de la Universitate, intr-o vreme in care orice occidental era, prin definitie, un dusman al regimului. Aceasta era partea frumoasa a lucrurilor: lectorii straini ii tineau la curent cu publicatiile din Vest, facindu-i intr-un fel contemporani cu o Europa pe care in mod obisnuit n-aveau voie s-o vada. Ieseau impreuna in oras, taifasuiau, dadeau petreceri, isi traiau viata. “Universitatea avea un apartament pentru lectorii straini in Piata Unirii si mai faceam cite-o masa cind la noi, cind la ei”, isi aminteste amuzat Dan Petrescu, pe atunci angajat la Biblioteca de Stiinte Sociale, numita ironic “Sorbonica”: “Iar Sandu Calinescu avea un fix. Venea de fiecare data cu o placa pe care o punea la nesfirsit: “Cincinalu-n patru ani jumate”. Si, un procuror care locuia in apropiere, auzea toata chestia. Iar in ’83, cind ne-au luat la anchetat, ne-au zis ca au reclamatii ca strigam lozinci in Piata Unirii”.

“In 1989, mergeam la Dinescu, faceam planuri”

Insa dincolo de partile comice ale acestei povesti, “jocul de-a v-ati ascunselea cu Securitatea, nu era, citusi de putin, credeti-ma!, deconectant”, spunea Al Calinescu, intr-un interviu acordat imediat dupa Revolutie, in revista culturala bacauana “Ateneu”. Dupa interogatorii si perchezitii – “iar de la mine au avut ce carti sa ia, cit sa umple o bancheta de masina” – el si Sorin Antohi au fost indepartati de la conducerea revistei. Dar momentul ’83 a fost, dintr-un anumit punct de vedere, abia inceputul miscarii dizidente de la Iasi. “De ce ati continuat?” “De ce am continuat? Va spun: dintr-o imensa repulsie fata de sistem, o ingrozitoare senzatie ca tot ceea ce se intimpla intrase intr-o zona a aberatiei, a absurdului”.

Si, desi e convins si azi ca bine a facut, regretind ca nu a putut face mai mult, vorbeste “cu crispare” despre faptele de-atunci, de teama de a nu le supradimensiona semnificatia, ori de a nu cadea in ridicol.

“Alexandru Calinescu era omul din umbra, cel care ne asigura comunicarea”, spune Dan Petrescu. Al Calinescu era cel care, prin lectorii straini, trimitea la Europa Libera articole interzise, texte ale unor carti aici refuzate. In 1988, va merge personal la Bucuresti, pentru a intimpina o echipa de ziaristi de la Televiziunea France 2, veniti sa filmeze locurile in care se faceau demolarile. Dupa o “plimbare pe strazi, intr-o masina conspirativa, ca-n filmele americane”, pentru a se convinge ca nu sint urmariti, ziaristii vor fi in cele din urma surprinsi asupra faptului si li se vor confisca o parte din filme si aparatura. Insa inregistrarile facute atunci, in care apareau si dizidentii Dan Petrescu, Liviu Cangiopol vor fi printre putinele marturii despre Romania, difuzate pe canalele europene in preajma Revolutiei. “Tot Sandu Calinescu l-a pilotat la mine acasa pe Gilles Schiller, ziaristul de la Liberation”, spune Dan Petrescu, al carui interviu avea sa «aniverseze», in publicatia franceza, ziua lui Ceausescu, pe 26 ianuarie 1988. Dar actiunea cu cel mai mare ecou din acea perioada a fost interviul acordat tot lui Gilles Schiller de Mircea Dinescu, in urma caruia acesta avea sa fie interzis. “Cind eram sub supravegherea baietilor, in primele doua saptamini, cind inca se mai putea intra la mine, Calinescu a venit de citeva ori acasa – legitimat, bineinteles de securisti. A fost singurul scriitor din provincie care mi-a batut la poarta, asumindu-si riscurile de rigoare: pentru ca el era cadru universitar, si baietii, in provincie, erau mult mai duri decit in Bucuresti”, povesteste cu caldura despre vechiul sau prieten, Mircea Dinescu, pentru care Alexandru Calinescu a ramas pina azi “un adolescent batrin, cum sint si eu”. “Mergeam la Dinescu, faceam planuri, in incercarea de a proiecta un grup care sa faca si la noi ceea ce se intimpla in Polonia si Ungaria. Insa nu prea reuseam”, isi aminteste Al Calinescu. Neputindu-se alatura Scrisorii celor sapte intelectuali de sustinere a lui Mircea Dinescu, ii va trimite in aprilie ’89 presedintelui Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu, o adeziune separata. Gest in urma caruia va fi si el, ca toti ceilalti, interzis. Iar din acest moment, s-au blocat toate contactele. “Timp de noua luni n-am putut sa-l vad si sa vorbesc cu Mircea Dinescu la telefon”, povestea intr-un interviu la Convorbiri Literare din 1990, adaugind ca a izbutit sa-l viziteze o data pe Andrei Plesu, exilat la Tescani. “Am trecut cu el prin momente grele, am simtit efectul spiritului sau de solidaritate, al umanitatii sale, al civilizatiei sale interioare”, spune Andrei Plesu raspunzind invitatiei Ziarului de Iasi de a-si descrie prietenul.

“O experienta schizofrenica”

Acum, Al Calinescu se gindeste la anii dinainte de ’89, ca la “o experienta schizofrenica”, ale carei “traume” le-a resimtit, poate, mai acut, dupa Revolutie. Cu atit mai mult cu cit, in epopeea romaneasca a inlaturarii comunismului, “comedia politica s-a reluat, chiar daca in alt context si la alti parametri”. In timp ce adevaratii contestatari au devenit dintr-o data dusmani ai poporului, dizidenti anonimi au rasarit ca ciupercile dupa ploaie. “Zeci de mii de profitori”, ii eticheteaza Al Calinescu pe cei care au iesit in fata sa-si ia partea leului pentru ca, pretindeau ei, luptasera impotriva regimului. In ochii lor, el este probabil, un trist erou al ocaziilor ratate. Fostul dizident, membru in Comitetul Revolutionar de la Casa Patrata, in fata caruia, unii martori isi amintesc ca Ion Solcanu i se inclina pina la virful pantofilor, s-a retras pe 30 decembrie 89 din arena, refuzind apoi orice privilegii. “E o realitate care provoaca mai curind deceptie”, declara intr-un interviu acordat in octombrie ’90 intr-o revista culturala ieseana, invocind “tristele figuri detestate inainte de ’89 si renascute apoi din propria cenusa”, “amatorismul”, “deruta provocata de explozia informationala”, care “recreasera in Romania, atmosfera din Caragiale”. Astazi unul dintre reprosurile care i se aduc lui Al Calinescu este ca a preferat sa ramina pe margine, lasindu-le astfel cale libera celor pe care ii critica. “Dar priviti-i! Puteai sa fii cu ei?”, intreaba retoric Dan Petrescu, cel care a plecat totusi, ca ministru adjunct la Cultura, in timpul mandatului lui Andrei Plesu. In schimb, Al Calinescu sustine ca a refuzat oferta de a pleca la Ministerul de Externe. A intrat in Partidul Liberschimbist, dintr-un gest de fronda fata de “comedia electorala din ’90”. “Unii dintre fostii dizidenti au acceptat lucrurile asa cum sint si au colaborat sau colaboreaza cu actualul regim. Altii, dupa un prim moment de acceptare, au refuzat orice compromis si orice colaborare cu Puterea”, spunea el acum 15 ani, explicindu-si, practic, atitudinea. “Si bine am facut: altfel, as fi fost intr-un guvern care a facut mineriadele”.

“Je me r?volte, donc nous sommes!”.

Raminind consecvent siesi, Alexandru Calinescu este acum preocupat de a creiona o imagine lucida a experientelor care i-au marcat, practic, viata. O imagine cit mai putin alterata de impresii personale. Alaturi de eseurile care, din ’89, au inlocuit in totalitate cronicile literare, studiaza istoria comunismului. Caruia, personal, nedorind sa-i cedeze, i-a replicat mereu, urmindu-l pe Albert Camus a carui celebra fraza, in decembrie 89, le-a dat-o la examen studentilor s-o comenteze: “Je me r?volte, donc nous sommes!”.(Emilia CHISCOP)

 

» Citiţi şi alte articole din secţiunea: Portrete

2 comentarii la “Povestea unui intelectual adevarat”

  1. Tudor a scris:

    Nu comentez. Bănuiesc că sursele sunt reale.
    Pregătesc o carte despre revoluţia din 1989.
    Dacă mai aveţi informaţii care nu au fost prezentate în ,,Raportul final…” privind oamenii şi faptele lor anticeauşescu.
    Cu tot respectul, Tudor

  2. Horga Mihai a scris:

    Consider ca un scriitor,(daca este) nu trebuie sa scoata in prim plan cearta
    cu un anumit regim, ci sa demonstreze ca are talent-literar…
    De ex. M. Dinescu, cam slab…daca a fost dizident, ma indoiesc. Acum cu
    ce bani si-a facut avere la Cetate, in Oltenia, de ce nu sta la Slobozia?
    Marii scriitori sunt mari numai prin opera lor, nu prin disputele cu altii
    (persoane sau autoritati) Dan Petrescu, la fel, nu se remarca prin opere
    grozave valoric. Monica Lovinescu, da, a fost un excelent critic literar,
    si cand vorbea avea ce spune…

© 2008 Emilia Chiscop | Ziarul De Iasi