Pictorul Ganju fata in fata cu moartea

» Data: 01/03/2008 » Secţiunea: Portrete

06.JPG

 

Data publicarii: 02/04/2002

Ioan Ganju e un ratat. Dar e ratat pentru ca asa a vrut el. A vrut sa stea in atelier, cind altii isi cladeau o pozitie sociala, a stat in atelier. A vrut sa nu puna mina pe penson un an intreg, asta a facut. Intr-o betie a tinut-o, daca asa i-a fost cheful. Numai felul de-a muri nu si l-a ales el. Putreziciunea din trupul lui ii face acum pe cei din jur sa-i judece cu ingaduinta infringerile. Isi aleg, atunci cind vorbesc de el, cuvinte mari. “Vorbesc frumos de mine, zici, domnisoara? Ei, atunci am sa le dau cite-o-nghetata!”, spune Ganju rizind cu toata fata.

In Montmartre, viata lui Ganju, n-ar fi avut, probabil, nimic neobisnuit. N-ar fi fost de mirare nici ca n-a muncit nicaieri, o viata, nici ca si-a irosit anii prin circiumi si cafenele, nici ca-i bate vintul prin buzunare. Cum Lapusneanu nu-i Montmartre, iar vremea boemei a apus, pictorul Ganju trece, probabil, in ochii multora drept un sarit. Doar cei care-ar vrea sa-l maguleasca l-ar putea descrie ca pe-un individ ciudat, inadaptabil. Cine mai e, azi, ca el? Colegii lui de breasla sint, toti, oameni cu stare; unii profesori in amfiteatre sau critici de arta, altii administratori de talente: unul sef la Uniune, altul cancelar, altul rector la Academie. Salarii sigure, program strict, raspunderi mari. In fata lor, Ganju e nimic. E ratatul ratatilor. Cind nu picteaza, plimba ursu’ pe bulevard. Singura lui rutina este sa traga cite-un bilet la loto. Doar asa ar putea sa scape de datorii si sa-si achite la timp facturile fabuloase. “Luni, cind o sa cistig, o sa vezi dolarii de la intrare si pina in fundul atelierului”, se imbata el cu apa chioara, saptamina de saptamina. Dumnezeu stie cind se va-ntimpla asta. Pina atunci, insa, bogatia lui cea mai de pret ramine libertatea. Iar daca averea s-ar fi masurat in zile de libertate, pictorul Ganju ar fi fost, probabil, cel mai bogat artist din Iasi. “Sint Jean Ganjou, conte de Ciric”, se proclama el, mindru, frantuzindu-si numele. Cine ar putea sa-l contrazica?

A trait de amorul artei

Ganju si-a condus viata dupa legea lui. A trait de amorul artei, in adevaratul inteles al cuvintului. “A fost artistul total”, il descrie fostul lui coleg de liceu, pictorul Liviu Suhar, “si nu a acceptat ideea unei activitati paralele”. Doi ani vechime: atit figureaza in cartea lui de munca. Acum, isi aminteste de perioada cind era slujbas la Scoala Populara de Arta, pe vremea comunistilor, ca un haiduc de anii de temnita. A renuntat cu usurinta si la cursurile pe care le-a tinut citeva luni, la Facultatea de Arte Plastice. “Timp pierdut”, povesteste. Pentru studentii care l-au chemat in ’90 sa-i invete pictura, “inscaunarea” lui Ganju a insemnat, insa, izbinda revolutiei la Conservatorul din Iasi. “Am acceptat sa predau cu o conditie: sa fie primiti inapoi, la facultate, Suhar, Ionescu, Raileanu si Covataru”, isi aminteste. In fiecare dimineata, cit timp a tinut ore studiosilor de la Arte, Ganju isi spunea in sinea lui: “Iar pierd o zi. In timpul asta, preparam o pinza”. Motiv pentru care, daca vreun student ii intirzia la ora, se infuria cumplit, iar “cine ajungea la opt si doua minute nu mai intra deloc”. Cei patru colegi ai sai, reprimiti in amfiteatre dupa ce fusesera detronati de studenti, au acum state vechi la Universitate. Cind insa conducerea facultatii a programat concursul de titularizare pe post, Ganju a gasit, probabil, altceva mai bun de facut. “Sa ma titularizez? Nu credeti ca pierdusem timpul destul?”. Privind inapoi, scurta lui experienta de dascal pare doar o etapa dintr-un exercitiu initiatic pe care el a vrut sa il parcurga pentru a se lamuri daca poate sa fie si altceva decit pictor. Nu pare sa se simta in largul lui cind unii cunoscuti i se adreseaza, cu plecaciune academica, “domnule profesor”. Ce anume nu i-o fi placut lui Ganju la catedra? Ca ii ingradea libertatea? Ca trebuia sa vorbeasca despre pictura, el, care nu-i in stare sa vorbeasca despre asta? Si totusi, s-a gindit cu ani in urma sa infiinteze o academie libera, unde sa-i invete sa deseneze pe pictorii iesiti de pe bancile facultatii. “De ce nu ati facut academia libera?”, l-am intrebat. “N-am avut bani”, mi-a zis: “Tu ai investi in asa ceva?”. “Daca as avea bani…”. “Ei, vezi? Asa spun toti”.

“Neoplasm-Nelu: asa o sa scriu pe lucrari”

Acum visele cu academia au disparut. O expozitie noua si un chef de ziua lui isi mai doreste. “Daca o sa fie bine cu mine”, tine sa-mi reaminteasca. “Neoplasm-Nelu: asa o sa scriu pe lucrari”. A aflat ca are cancer pe 18 decembrie. Si a vrut sa stie inca de la inceput cum o sa moara: “Prin stop respirator sau cardiac”, ma lamureste inca de la prima intrevedere. Stie ca sfirsitul poate veni oricind. Ii masoara distanta in fiecare dimineata: poate fi o chestiune de ani sau, cine stie? Insa nu pare sa il sperie.

Acum, intre doua drumuri la spital, isi pregateste pinzele, asteptind sa-i vina cheful de lucru. “De luni o sa m-apuc”, isi fixeaza el startul, de citeva saptamini bune. Nu a terminat nici cele doua picturi schitate asta iarna, in saloanele de la “Sf. Spiridon”. “Cum sa pot lucra?”, imi spune. “De asta-mi arde mie, acum?”. Cei care i-au stat prin preajma, spun ca Ganju nu a fost pictorul care sa se-aseze in fata sevaletului, la ora fixa, in fiecare dimineata. “Picteaza numai cind este incarcat emotional”, spune Dan Surugiu, licentiat in Arte, care vede in pictorul Ganju un idol: “Iar atunci, simti ca nu ai voie sa stai linga el. Ca se poate intimpla orice. Ca o sa explodeze”.

De unde-o fi venind, oare, sensibilitatea lui Ganju? Cind vorbesti cu el, nu-ti da nici o sansa sa-l descoperi. Este cind savuros, cind ironic. Cind spune numai platitudini, cind trece drept un necioplit. Colegii lui de la atelierele din Lapusneanu mi-au oferit, cu totii, acelasi raspuns: Ca lui i-a pus Dumnezeu mina pe cap. Despre pictura lui, insa, Ganju nu vorbeste niciodata. Cind il intrebi despre asta, hitrul, cinicul Ganju se pierde ca un adolescent intrebat despre primul sarut.

“Te-ai plimbat vreodata cu o barca?”, a ingaimat cind l-am rugat sa-mi divulge taina unei lucrari. Si, uitindu-se pe fotografiile cu reproduceri ale unor picturi de-ale sale, imi vorbeste ca si cum le-ar vedea, ca mine, pentru prima oara: “Aici este o luna; uite, aici este o mina”.

“A fost un mare povestitor, a zugravit o lume de poveste”, spune artistul Stefan Caltea, profesor la Universitatea de Arte din Bucuresti. “O lume cufundata intr-un timp nedefinit, mitic, in atemporalitatea unui «a fost odata ca niciodata»”: sint cuvintele pe care Ganju insusi le-a rostit, ca pe o marturisire de credinta, intr-unul din putinele interviuri – datind din anii debutului – acordate in intreaga lui cariera.

“Eu ma lupt cu boala”

Despre orice – in afara de pictura – e gata oricind sa vorbeasca. Chiar si despre boala si moartea lui. Uneori isi ia boala in ris, asa cum se poarta cu cei pe care ii dispretuieste. “Oare n. vine de la Nelu?”, a intrebat el doctorii, poruncindu-le, aproape, sa-i arate fisa de diagnostic, pe care era caligrafiat in graba cuvintul “neoplasm”. Vorbeste despre boala cu cinism, uneori se rasteste chiar, gata de-o lupta corp la corp. Nu scapa nici un detaliu: se incrunta cind retraieste prima durere, se teme putin la urmatoarea, apoi imi povesteste pe nerasuflate despre internare. “Va deranjeaza ca va vorbesc despre asta?”, ma intreaba, si trece mai departe. Descrie, aproape amuzat, fetele livide ale medicilor la citirea analizelor si ezitarile lor la intrebarea cit timp i-a mai ramas. Ganju nu vrea sa se teama. “Eu ma lupt cu boala”, tine el sa ma convinga. Are si o prima captura de razboi: un flacon pentru perfuzii. L-a atirnat in sufragerie, de o cruce din lemn.

Daca boala lui Ganju ar avea urechi sa-i auda injuraturile pe care le scuipa citeodata printre dinti, poate s-ar da batuta. “Ca pe oi m-au masurat. Numai compas n-aveau”, a izbucnit el intr-o zi, in plina strada, continuind cu un potop de afurisenii. Despre moarte, vorbeste uneori ca si cum ar face parte, deja, din viata lui. Uneori, vede in ea un camarad. Alteori o ironizeaza. “Cine va sint prietenii?”, il intreb. “Cred ca ei ma cheama”, imi raspunde. “…asa cum am sa te chem si eu pe tine… nu acum, peste vreo suta de ani… ca doar acolo-i viata vesnica… asa se spune, nu?…”.

Sufletul agapelor, idol al fetiscanelor, conte de Ciric

Cei care-l cunosc de-o viata spun ca, totdeauna, Ioan Ganju s-a aflat undeva, la granita dintre vesnica si fantastica viata a picturilor lui si cea reala. Viata lui Ganju s-a scurs, ani in sir, intre orele de lucru petrecute in atelier, haladuiala pe strazile Iasului si sporovaielile din cafenele. Iar cind toti il credeau clientul etern al agapelor, Ganju disparea, imprevizibil, in birlogul atelierului sau, sa recreeze lumea. Erau perioade cind nu iesea de-acolo cu zilele. “Muncea zi si noapte”, isi aminteste istoricul de arta N.D. Zaharia, acum decan la Arte Plastice. “Parca intrau toti dracii in mine”, retraieste Ganju acele timpuri. Uneori lucra si paisprezece ore pe zi. “Nu spun optsprezece, pentru ca oricum nu ma credeti”. Dupa o perioada de munca pina la epuizare, se lasa, istovit, intr-o dulce si prelungita lincezeala. Atunci, imbratisa din nou traiul boem, redevenea sufletul agapelor, idol al fetiscanelor, conte de Ciric.

“Eram frumos”, isi aminteste acum de vremea boemiei lui, “si un mare golan”. Isi dezgoleste incheieturile miinilor si imi arata dovada: citeva cicatrici, unele de peste cinci centimetri, imi redau in urechi zgomotul de sticle si de pahare sparte, care anuntau obisnuitele “dueluri cavaleresti”, al caror protagonist neostenit era Ganju.

Nu putini l-au invidiat pentru traiul boem, pentru puterea de a ironiza viata domestica, de a se autoironiza pe sine insusi, uneori. Precum epigonii romanticilor, care sperau ca imbolnavindu-se de tuberculoza vor deprinde scrierea capodoperelor, unii contemporani de-ai lui Ganju credeau ca haladuiala si crismele ii vor face regi peste sevalete. “Nu te inspira bautura, mai, Ganju? Cum iti vin tie ideile?”, il intrebau. “Bautura? E o pacoste”, le raspundea: “La ce sa ma gindesc, cind sint beat?”.

Nimeni dintre cei care au incercat sa-l imite, n-a reusit. “Nu aveau capacitatea lui de sacrificiu”, crede fostul sau coleg de facultate, Jeno Bartos, profesor si cancelar la Arte. “Si nici nu erau, ca el, daruit de Dumnezeu, spune si pictorul bucurestean, Stefan Caltea, profesor la Universitatea de Arte “Nicolae Grigorescu” din Bucuresti. Cu treizeci de ani in urma, proaspat admis la facultate, Caltea a auzit si apoi l-a cunoscut indeaproape pe studentul din anul al saselea, Ioan Ganju: “A constituit o mica fascinatie, pentru noi”.”Il vad si acum, cum il gaseam in atelierul facultatii, cu zimbetul sau curat”, spune Stefan Caltea, care a tinut sa-i transmita lui Ganju imbratisari prin intermediul “Monitorului”.

Si-a cistigat renumele de inotator impotriva curentului

Toti artistii din generatia lui mi-au povestit ce frumos debut a avut Ganju. “Un pictor adevarat” – era el catalogat in cronica primei sale expozitii, de la Sala Kalinderu din capitala, publicata in “Contemporanul”, la 1 august 1969, sub titlul “Un debut remarcabil”. Martorii acelor ani isi amintesc momentul reintoarcerii la Iasi a proaspatului licentiat, ca fiind unul triumfal. Fostul discipol al lui Corneliu Baba aducea cu el o lume, care artistilor ieseni le parea stranie si necunoscuta. Nu picta nici macarale, nici furnale industriale, asa cum faceau practicantii artei angajate, si nu simpatiza nici cu asa-numita arta traditionala – spune istoricul de arta N.D. Zaharia – “ceea ce era, la acea vreme, un act de mare curaj”. Presedintele de atunci al filialei iesene a Uniunii Artistilor Plastici, pictorul Mihai Camarut – un traditionalist – obisnuia sa se laude la sedintele raionale ca a tinut piept “decadentismului artei capitaliste”. Ganju a inotat impotriva curentului, spun colegii sai. “A devenit un mit pentru cei tineri”, indrazneste sa spuna si N.D. Zaharia, scuzindu-se pentru “vorbele mari”.

In scurt timp, a devenit rasfatatul vernisajelor. Pictorul Constantin Tofan, acum presedinte al Uniunii Artistilor Plastici din Iasi si profesor la Arte Plastice, isi aminteste cum, student fiind, s-a delectat privind fantasmele pictate ale lui Ganju, la “cea mai frumoasa expozitie pe care o vazusem vreodata”. Adolescentul de 18 ani, iesit de pe bancile Liceului de Arta din Iasi, plecat la studii in capitala – “cu o panarama de trusa artizanala, facuta de tata, un electrician cu patru clase” – capatase “o aura de print”, dupa expresia fostului sau coleg de studentie, Jeno Bartos.

Biografia unui esec social asumat

La treizeci de ani dupa un debut in ropot de aplauze Ganju este, poate, eroul cu penel al unui esec social asumat. Cind ati auzit, ultima data, de pictorul Ganju? Refuzind o slujba, si-a croit o biografie de pierde-vara, de candidat favorit la glorie in viata de apoi, nu in cea de acum. Pe criticii de arta i-a dispretuit. “Criticii? O cloaca. Daca le dai cadou o lucrare, te fac mare din nimic”, spune el ironic. Nu s-a sfiit sa ii desfiinteze in cuvinte pe artistii “kistch-isti”, cit ar fi fost ei de ancorati. Pe cei citiva colectionari de arta, simtindu-i profitori, i-a fugarit de la usa. Isi aminteste amuzat cum pe unul din ei, azi cunoscut chirurg in Iasi, l-a improscat cu o sticla cu lapte, din cap pina-n picioare pentru ca s-a oferit sa-i cumpere o lucrare la pret de batjocura. “Am aflat ca pina la urma si-a procurat lucrari de-ale mele. Le-a luat pe degeaba de la o cunostinta de-a mea, care-a vindut tot ce-avea, din cauza saraciei”. Nu l-a interesat nici sa-si cultive celebritatea daruind lucrari colectionarilor de rang. “La ce-mi trebuie?” s-a intrebat el cind, Uniunea Artistilor a fost solicitata de autoritatile locale sa pregateasca un cadou Majestatii Sale Mihai I, aflat in vizita la Iasi. “Ca sa scriu in CV-ul meu ca am lucrari in colectia Regelui?”

In relatiile cu criticii si cu colectionarii, Ganju si-a scris singur regulile. “Eu nu cred decit in Dumnezeu si in mine”, mi-a spus intr-una din diminetile intrevederilor noastre. Nimic nu pare sa-i zdruncine increderea. Nici lipsa banilor, nici boala. N-ar vinde o lucrare pe mai putin decit crede el ca face, nici daca ar fi sa manince iasca. Ar suporta orice, numai sa scada in propriii lui ochi, nu.

Acum nu are mai nimic. A trecut de mult timpul cind statul achizitiona operele artistilor. Isi aminteste zimbind de acele vremuri: “Aveam bani prin toate buzunarele, domnisoara!”. Intr-un singur punct se intersecteaza judecata noastra, a oamenilor care joaca dupa regulile acestei societati, cu logica lui Ganju: singura lui avere este acum familia – sotia, profesoara la Conservator, cu o leafa de trei milioane si ceva, si gemenele sale, eleve in clasa a IX-a la Liceul de Arta – si apartamentul obtinut de la primarie. Pinzele lui sint precum diamantele printre dune de nisip. Putini sint cei care le descopera si mai putini cei dispusi sa investeasca in ele. Citi au convingerea discipolului sau, Dan Surugiu, ca achizitionind o pictura de Ganju, “lasi ceva in urma”?

Multi ar spune, poate, ca Ganju are acum, in schimbul indaratniciei lui, ratarea pe care-o merita. El singur si-a ales drumul. In ochii lui, insa, nu el, ci aceia care-l privesc astfel, sint niste ratati, personaje ale unei picturi corecte, facuta dupa canoane, dar careia-i lipseste harul.

Acum, Ganju, cuceritorul, sarmantul, boemul, isi pune in scena ultimul vernisaj: al gloriei postume. Urmeaza sa se intilneasca, mai devreme sau mai tirziu, cu moartea. Celor care vor da pe el atunci mai multe parale decit au dat in timpul vietii, Ganju le va ride in nas, spunindu-le printre hohote de ris ca sint niste ratati.

Poate fi considerat Ganju un ratat? N-a muncit nicaieri o viata.. Dar daca averea s-ar fi masurat in zile de libertate, Ganju ar fi fost, probabil, cel mai bogat artist din Iasi.

“Asa-s toti in ultima faza. Arata bine la fata”

– Ati mai lucrat ceva saptamina trecuta?, l-am intrebat in urma cu citeva zile, vazind ca si-a comandat niste rame.

– Pe vremea asta mohorita?, imi raspunde. “Trei zile n-am mincat. Am slabit noua kilograme”.

– La fata nu se vede.

– Asa-s toti cancerosii in ultima faza. Arata bine la fata, dar se usuca in rest.

– Ce-ati mai facut ieri?

– M-am uitat la televizor. Doar trei numere din patru au iesit cistigatoare. Saptamina viitoare sint treispe miliarde-n joc.

Ride si trage din tigara. Mai sint sapte luni pina la vernisaj. (E. CHISCOP)

Ce spun artistii si criticii despre pictura lui Ganju

arlechin.JPG

Despre pictura lui Ioan Ganju s-a scris mult cu ani in urma. Doar citeva dintre cronicile ocazionate de vernisajele expozitiilor sale, le-a pus la pastrare in dosare. Ganju nu a expus foarte mult: zece expozitii personale, alte zece participari la expozitii internationale si 12 participari la expozitii de grup in tara. “Sint pictori care au un CV bogat, doldora de expozitii personale. De fapt e una singura pe care o plimba prin toate orasele. Pai ce? Astea sint expozitii?”, explica el.

La doi ani de la absolvirea facultatii, in 1971, “Saptamina” il numea pe Ganju “artist cu o fantezie satanica, niciodata gratuita, fiind rezultatul metamorfozei”. Un an mai tirziu, in revista “Cronica”, pictorul iesean Val Gheorghiu, fost prieten apropiat de-al sau, scria ca “Ganju poate imagina, cu aparenta usurinta a creatorului predestinat, tarimuri in care visul este purtat de falduri de alizeu, invaluind regnurile si facindu-le sa se intilneasca intr-o osmoza noua, negindita inca”. “Un om de o sensibilitate rara, substanta a artei sale”, era Ganju etichetat in 1980 de regretatul Radu Negru. Criticul si colectionarul de arta, Grigore Ilisei, scria in urma cu 15 ani, ca desi “nu-i placeau cu nici un chip rigorile muncii la catedra, ferindu-se de acestea ca dracul de tamiie, Ioan Ganju a iradiat si a facut scoala mai mult decit poate face uneori un adevarat dascal intr-o viata de om”.

Critici si artisti de azi il descriu pe Ganju ca fiind “magicianul culorii”, un pictor cu un simt plastic si intuitiv deosebit, care a avut, toata viata, un discurs coerent al stilului sau: “Sint pictori care s-au cautat toata viata, fara sa se gaseasca niciodata. El a ramas mereu, acelasi autentic Ganju”, spune Constantin Tofan, presedintele Uniunii Artistilor Plastici din Iasi. “A fost mereu consecvent lumii a carei fereastra a deschis-o, a ramas constant unui anume tip de explorare”, spune, la rindul sau, pictorul Jeno Bartos, cancelar la Facultatea de Arte Plastice.

Artistii de la atelierele din Lapusneanu spun ca Ganju a fost intre primii artisti care a adus la Iasi un suflu european in pictura. Iar daca, in mod obisnuit, artistii evolueaza treptat, Ganju a atins – spune istoricul de arta N.D. Zaharia – punctul culminant al creatiei lui inca de la inceputuri: “A trait, poate, drama artistului de geniu care, printr-o scinteie, ajunge foarte departe – motiv pentru si-a fixat standarde foarte inalte”.

Atit pictorii, cit si istoricii de arta se feresc sa incadreze creatia pictorului Ganju intr-un curent artistic. “Nu cred in incadrarea artistilor in curentele artistice; asta fac doar negustorii de arta”, spune pictorul bucurestean Stefan Caltea, adaugind ca in opinia sa, Ganju poate fi plasat mai mult in zona fantasticului, decit in cea a suprarealismului. Constantin Tofan crede ca Ioan Ganju este un simbolist cu totul original. In opinia pictorului Suhar, Ganju este “si putin suprarealist, dar este si oniric, si hiperrealist. Este oniric pentru ca ceva din subcostientul uman iese la suprafata in arta lui”. Artistul Jeno Bartos este de parere ca Ioan Ganju este un suprarealist cu ecouri din lumea vie, iar din punct de vedere cromatic “practica game sobre, dar cu efecte vizuale socante”.

» Citiţi şi alte articole din secţiunea: Portrete

2 comentarii la “Pictorul Ganju fata in fata cu moartea”

  1. gogu craiu lucian a scris:

    este unul din cei mai mari artisti. de la el am invatat ce este arta, arta adevarata – cea din suflet. datorita lui am devenit artist pt ca mi-a aratat partea artei, pe care voi, “artistii”, nu o veti cunoaste niciodata. de aceea si-a ermetizat gandurile in tablourile lui, ca voi sa nu puteti decoda ceea ce cititi de pe ambalaj. un om extraordinar daca l-ai fi cunoscut de aproape. ganju ramane mentorul meu de suflet.

  2. Danut D Deleanu a scris:

    @Nelu Ganju a fost un trac liber un urmas al druizilor ce oficia la Sarmis sau la Stonehenge! Maestrul Ganju nu putea oficia decat in sfanta sfintelor un loc nepermis muritorilor de rand.Am fost un “electron”care a gravitat putin in jurul sau.Respectul a fost reciproc.Legat de pamant prin familie chemarea titanilor a fost mai puternica sa intregeasca un pic prea devreme coroana astrala a artistilor.Viata sa boema venea din saturnaliile Romane compensatie la greutatile vietii.Parfumurile fine vin in sticlute mici.Arta nu e cu hectarul!Geniul sau va creea cosmaruri criticastrilor.Frumusetea absoluta nu cere decat iubire! Fericiti cei ce au trait clipe de viata langa maestru.Opera sa este un dar facut Iasului cultural!Tragedia sa si a familiei sale sunt pentru noi muritorii.Pictorul Nelu Ganju a ars prea repede pe cerul Iasului ,intrand in galeria artistilor ce au parasit lumea prea tineri ca oameni,maturi in arta lasata.Odihna vesnica unui spirit viu,dinamic,hiperactiv.Un admirator ,prieten al tuturor artistilor.DDD

© 2008 Emilia Chiscop | Ziarul De Iasi