O zi din viata unui boschetar american

» Data: 21/12/2010 » Secţiunea: Jurnal american

Azi l-am cunoscut pe Daniel. Mr. Witson, cum il prezinta asistenta lui sociala in discutiile oficiale cu autoritatile, este un veteran de razboi, boschetar, cum sint cu miile in America. Se spune aici ca veteranii homeless sint una din rusinile nationale. Insa patria isi gestioneaza destul de bine “rusinea”. Daniel a fost in armata in anii 80. Nu a fost in zone de conflict. A fost in misiuni militare in Germania federala, in Anglia, prin Asia. Iar rolul sau nu era din categoria celor cu risc: mi-a spus ca pregatea mincarea si ajuta la alte treburi de “bucatarie interna”. A revenit la vatra dupa ce o masina a facut explozie, iar el s-a ales cu o rana care i-a afectat creierul. De atunci este persoana cu handicap, probabil nu a lucrat nicaieri. Nu are familie, nu are pe nimeni, cel putin nu in Cleveland. Este in evidenta serviciilor sociale de la Spitalul Veteranilor, unde imi fac veacul si eu, in cadrul programului de studii. Daniel primeste o pensie lunara de 600 de verzisori, din care 200 plateste unei batrine pentru ca a acceptat sa ii gazduiasca “averea” in “basement”, adica intr-o magazie situata la subsol. Daniel doarme sub cerul liber, intr-un cort, si se incalzeste la foc. De aceea miroase foarte tare a fum. Dar e curat, bine imbracat, in jeansi, adidasi, poarta o geaca si un cercel in urechea stinga. Prefera sa doarma la foc decit in shelter, adica in adapostul unde zilnic, de la 3 dupa amiaza, sute de homelessi se aduna la rind pentru a primi un loc de dormit pentru o noapte, in dormitoare cu zeci de paturi suspendate, despre care o sa povestesc, poate, alta data. Daniel este clientul Pamelei. Asistenta sociala la Spitalul Veteranilor, are in grija 35 de barbati cu probleme sociale pe care ii ajuta sa se integreze, sa isi caute o slujba sau o casa, ii monitorizeaza, le mediaza conflictele cu familiile sau cu proprietarii daca sint chiriasi, ii duce cu masina de serviciu la spital daca au nevoie sau la vreo alta institutie, intrucit aici distantele sint mari, iar ei nu au masini sau bani de transport. Timp de sapte ore, Pam l-a plimbat azi pe Daniel prin oras pentru a-i rezolva problemele. L-a luat de pe strada, apoi l-a dus sa vada niste apartamente din care sa aleaga unul unde sa stea. Statul ii va plati o parte din chirie, iar Daniel va plati un anumit procent din pensia sa de veteran. Pina acum, Daniel nu a gasit o locuinta pentru ca boala sa neurologica ii induce un comportament paranoid, ceea ce il face uneori greu integrabil, suspicios, excesiv de pretentios. Din pacate, nu urmeaza nici un tratament pentru paranoia, intrucit nu e declarat bolnav mintal, ci cu probleme neurologice. I se pune pata si face scandal. Pam mi-a aratat un voice message de la el – o sunase cu o seara inainte – in care o injura si spunea ca nu vrea sa o mai vada vreodata. Insa azi a intrat in masina ei rizind, prietenos. Era ok azi. Pam se poarta extrem de elegant cu Daniel si ii intelege accesele. L-a dus apoi la o biserica catolica, unde ia de obicei masa, impreuna cu alti oameni fara venit. La masa, Daniel a avut curcan cu orez, era foarte multumit cind s-a intors. A venit cu o punga de bomboane din care ne-a servit si pe noi. “I am crazy about candies”, a spus. Am mers apoi sa vizitam un apartament undeva in apropiere de downtown, intr-o zona destul de buna. Apartamentul arata ca un studio tipic, mochetat, cu toate utilitatile, mobilat doar la bucatarie, cu frigider, hota, aragaz, renovat. Daca se va adapta aici, Daniel va fi foarte multumit. Doamne, ce mult i-a placut. Se bucura ca un copil de ferestrele mari, de baia curata, de privelistea de afara. I-am lasat pe Daniel si Pam cind se pregateau sa mai vada un apartament, ca sa aiba de unde alege. Pam a fost ieri soferul personal al lui Daniel: el a stat pe locul clientului, in spate. Iar Pam, psiholog cu master in asistenta sociala, i-a rezolvat toate problemele cu o amabilitate de necrezut. In timp ce conducea masina, alti clienti o sunau, cu alte probleme. La un moment dat, arata asa de obosita, incit m-am gindit daca nu cumva ar prefera sa fie macar pentru o zi, in locul lui Daniel, pe locul clientului, pe bancheta din spate.

» Citiţi şi alte articole din secţiunea: Jurnal american

4 comentarii la “O zi din viata unui boschetar american”

  1. mihai a scris:

    No comment! Altadata. La multi ani!

  2. nicole a scris:

    felicitari!articole bine scrise asa cum ne-ai obisnuit din romania.l-am vazut cam tarziu,dar astept vesti.LAMULTI ANI!

  3. manuela a scris:

    foarte interesant, mai ales din perspectiva unui asistent social din romania. la fel de interesant ar fi ce salariu are asistenta sociala, beneficii, comparativ cu celelalte categorii profesionale cu studii superioare, din cite stiu nici in usa nu sunt f.bine platiti asistentii sociali dar probabil ca societatea are o alta perceptie asupra profesiei, de un psiholog si/a luat un master in asistenta sociala!!!la noi toata lumea se crede asistent social si mai este si ajutat in acest sens cu tot felul de diplome peste noapte…
    asteptam noi povestiri, chiar adevarate.

  4. Gabriel O. a scris:

    Citesc cu interes tot ce apare pe blogul tau (daca imi permiti sa ne tutuim, daca nu: scuze). Foarte interesante experiente, mai ales diferentele fata de societatea si cultura noastra. In masura in care timpul iti permite mai scrie.
    Toate cele bune!

© 2010 Emilia Chiscop | Ziarul De Iasi