Indignatii sunt convinsi ca alesii de buna credinta, precum Mircea Diaconu (PNL), Madalin Voicu (PSD), Silviu Prigoana (PDL), Verestoy Attila (UDMR) si Eugen Nicolicea (UNPR),  pentru a nominaliza doar câte un mare caracter de la fiecare partid important, vor fi primii care vor achiesa la aceasta doleanta. Sacrificiul lor este nimic pe lângă serviciul imens pe care il vor face in acest fel tarii si poporului. Caci exemplul lor va fi cu siguranta urmat de toti cei care s-au zbatut in ultimele doua decenii pentru ca noua sa ne fie bine si lor rau.

De asemenea, indignatii spera ca acest nou proiect de lustratie sa aiba mai mult succes decat vechiul proiect, bazat pe punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara. Atunci, firava societate civila romaneasca a cerut interzicerea alegerii in functii importante a fostei nomenclaturi de partid. Cererea a produs indignarea fara margini a lui Ion Iliescu, care a cerut imediat transferul in Valea Jiului (careia i se mai spunea si Jalea Viului), dar a condus si la promisiunea ex-liberalului Bogdan Olteanu, omul care a anuntat solemn ca isi va dedica intreaga viata punerii in practica a legii lustratiei. Intre timp,  a devenit bancher, dedicandu-si viata intaririi conturilor in valuta.

Oricat ar parea de straniu, exista totusi un precedent in lume. Nu cu multi ani in urma, dand dovada de o uimitoare solidaritate, islandezii au refuzat in masa să mai voteze politicienii in functie. Iar partidele de acolo se pare că au inteles lectia si au trecut la munca patriotica.

E drept ca Islanda e tara vulcanilor care erup si nu a mamaligilor care explodeaza. Cam de doua ori la o suta de ani.

Fara nici o indoiala, criza economica mondiala a devenit o dominanta a vietii internationale. Potrivit  documentelor PCR, principalele caracteristici ale crizei economice sunt:

1. aria larga de cuprindere a crizei,

2. ramificatiile ei multiple,

3. adancirea decalajelor intre nivelele de dezvoltare ale statelor,

4. relatia complexa dintre criza relatiilor economice si criza economiei capitaliste.

Potrivit documentelor PCR, principala cauza a crizei economice mondiale este reprezentata de “politica imperialista a tarilor capitaliste”, iar cele mai vizibile “forme de manifestare ale crizei” sunt:

a. inflatia,

b. dobanzile inalte,

c. practicile inechitabile in acordarea creditului international,

d. instabilitatea cursurilor de schimb, etc.

In opinia tovarasului Nicolae Ceausescu, pentru ca marile succese obtinute de poporul roman in anii constructiiei socialiste sa nu fie afectate de lacomia si reaua credinta a tarilor capitaliste, “trebuie sa actionam cu hotarare in directia inlaturarii contradictiilor” dintre fortele de productie si relatiile de productie.

etc. etc.

Cum materialul de mai sus provine dintr-un volum propagandistic din 1984, ingrijit de tovarasul Mugur Isarescu,  nu putem trage decat urmatoarele concluzii dubitative:

i.) Lumea (ori macar o parte importanta din ea) se afla intr-o perpetua criza,

ii.) Cand spunea adevarul Mugur Isarescu (pentru care am totusi un mare respect), atunci ori acum? Sau, de fapt,  viitorul guvernator al Bancii Nationale anticipa cu mai bine de 25 de ani in urma ceea ce se intampla abia acum?

iii.) Daca tarile capitaliste erau atat de grav bolnave, de ce cel care a murit in chinuri a fost pana la urma comunismul?

Morala: Pica intotdeauna cine nu te astepti! Asadar, cine pica de data asta? (Si cine ramane?)

(Si cand te gandesti ca eu invatam la scoala, prin anii ’80, ca R.S.R. va avea in anul 2000 o populatie de cel putin 30 de milioane de locuitori! E drept ca invatam si ca Romania va fi, tot in 2000, o societate socialista multilateral dezvoltata, in care omul nou va impartasi un destin maret. Aplauze puternice si scandari prelungite!)

Pentru ca nu moartea, ci suferinta si lipsa de sens sunt ingrozitoare, n-ar fi rau sa gasim o modalitate cat mai interesanta de a parasi aceasta lume. In piesa Romulus cel Mare a lui Durrenmatt, ultimul conducator al Romei – Romulus Augustulus – isi petrece cele din urma zile, ale sale si ale fostului mare imperiu roman, aflat la Apus!,  ingrijind de gaini. Dar semnele cele rele apareau pana si in cotet.  Cea mai strasnica dintre pasari  se dovedea de fiecare data cea botezata Odoacru, nume imprumutat chiar de la generalul uzurpator, ale carui osti asediau Cetatea Eterna.

Pentru ca e greu de crezut ca viitorii conducatori ai Romaniei vor fi mai breji decat Basescu, Constantinescu, Iliescu, Ceausescu, Dej si Romulus Augustulus,
speranta noastra ramane in gaini.  La urma urmelor,  gainele sunt urmasele dinozaurilor!

In aceste conditii, intrebarea esentiala devine urmatoarea:

Cum preferam sa ne petrecem ultima suta de ani?

Dar astea sunt jocurile profitului in economia de piata. Iar intr-un joc, fie el economic ori de alta natura, daca nu crezi ca esti sau ca poti deveni  mai bun decat celalalt, fa bine si ramai pe margine.

Ceea ce m-a intrigat cel mai tare in toata aceasta tevatura a fost absenta oricarui indemn la competitie. 2000 de romani au lucrat intr-una din marile firme ale planetei. Vrei nu vrei, oricat ai fi de incepator, tot ramai cu ceva in cap, tot “furi” oleaca de meserie, tot inveti ceva, vazand si asambland atatea telefoane. Cica telefoanele erau pentru tarile sarace si veneau aproape gata facute. Si ce daca? Tot de electronica de inalta performanta vorbim. E parte a fiecarui telefon mobil pe care il tinem in mana. Nu este tehnologie extraterestra.

Finlandezii sunt un popor de origine fino-ugrica (adica rude cu amicii nostri unguri, dar si cu estonienii) de doar cinci milioane de suflete. E drept ca, detin printre cele mai performante scoli din lume,  iar de ceva ani  sunt condusi mai ales de femei, considerate cele mai voinice reprezentate ale sexului slab din Europa. Nu prea iti da mana sa le superi.

Noi suntem vreo 2o de milioane de gugumani, numai in tara. Alte multe milioane s-au imprastiat  (sau au fost imprastiati)  prin lume. Cu folos, zice-se. Daca o credem pe Ecaterina Andronescu, aceasta mama a dezastrului din invatamantul romanesc, suntem un neam de olimpici migratori inca de la Decebal incoace.

Atunci, cum de fostul ministru, laolalta cu pesedistii si liberalii, cei  atat de increzatori in steaua romanilor de pretutindeni, nu au dat cu tifla incompetentilor de guvernanti,  ridicand manusa pentru a striga in cor: si ce daca au plecat finlandezii? Hai sa facem noi, romanii, un telefon mai tare decat al finlandezilor! La soare sa te poti uita, dar la dansul, ba!

Sa nu se numeasca Nokia ci Dokia, sa nu mai lanseze in eter bincunoscutul tarait, ci sa cante  suita “Prin Muntii Apuseni”! De ce ei pot, si noi, o natie de genii, nu? De ce ar fi universitatile noastre mai slabe decat ale lor? Ce au blonzii finlandezi in plus fata de noi?

Ingineri din toate universitatile tehnice romanesti, uniti-va!

In loc de asta, Ecaterina Andronescu, rector al Politehnicii din Bucuresti, spatiu in care ar trebui sa colcaie inteligenta practica romaneasca,  se zbate sa-i faca studenti pe elevii care au picat bac-ul. Prostii nu fac performanta, doamna ex- ministru! (Si e de ajuns sa privim spre multi dintre ministrii pedelisti!) Ei nu produc un telefon, ei il doar il cumpara! Ca sa se laude!

Si te mai miri ca finlandezii au rupt-o la fuga! Drama noastra e ca ei nu au nimic in plus fata de noi, ci doar in minus: politicieni ca Ecaterina Andronescu!

Lumea Sofiei de Jostein Gaarder, Colectia Cotidianul, Editura Univers, 2006

1. Un misterios profesor de filosofie intra abrupt in viata unei eleve de 15 ani, propunandu-i un curs de filosofie, in fascicule. La inceput, fata primeste periodic, in cutia postala, cate un bilet pe care sunt inscrise niste intrebari ciudate. Apoi, pe cateva file, vin raspunsurile decupate din istoria filosofiei. Sunt prezentate, pe intelesul unui adolescent, doctrinele celor mai importanti filosofi, din antichitate pana in zilele noastre. Profesorul (sau autorul?) pare a avea o apreciere si o cunoastere speciala pentru filosofia moderna, careia ii dedica cele mai multe pagini. (Oricum, 90% din volum este filosofie pura!) Tot mai fascinata de intamplare, fata se transforma dintr-un lector pasiv intr-o fiinta din ce in ce mai curioasa, incercand sa afle cine este profesorul de filosofie. Aventura este presarata cu o multime de evenimente bizare.

2. Structura romanului e ingenioasa. La mijlocul volumului, cei doi, profesorul si eleva, inteleg ca sunt doar personajele unei carti scrise de altcineva pentru propria lui fiica de 15 ani. Scopul lor devine acum tocmai evadarea din carte. Dar te poti ascunde de cineva omniscient si omnipotent, care iti dicteaza toate replicile? Se pare ca avem totusi libertate!

3.  Scrierea norvegianului face trimitere subtila la un alt roman celebru – ‘Lumea Alisei’ de suedezul Sam Lundwall – in care Pamantul, parasit de oameni, este luat in stapanire de personajele celor mai importante carti ale lumii. Nemurirea exista! Volumul lui Gaarder – vandut in zeci de milioane de exemplare ! – este o excelenta introducere in filosofie, conturand ideea (acceptata incet, incet si de stiinta) ca lumea este, pana la urma, creatia propriei noastre minti. Pentru ca lumea si mintea sunt de fapt acelasi lucru. Ceea ce indeamna la maxima intelepciune. Mai putem vorbi atunci de intamplari?

Dar mult mai interesant a fost dupa…. Desi era vacanta, seara am primit un telefon de la secretariatul facultatii de Mecanica, prin care eram convocat la sediul de pe Splai Bahlui, pentru a apara institutia de atacurile fortelor securisto-comuniste. Se zvonea ca va fi o baie de sange.

Spre supararea mamei , am plecat spre facultate impreuna cu cativa colegi care locuiau pe langa mine. Am ajuns la Mecanica dar, oarecum surprinzator, sediul era deja bine aparat, in special de studentele textiliste. La facultatea de Textile, situatia statea pe dos. Predominau baietii de la Mecanica. Din aceasta comuniune de idei si fapte eroice s-au nascut multe iubiri.

Pentru ca in toata Politehnica era multa aglomeratie,  am primit ordin sa ne deplasam spre Casa Studentilor, pentru a o apara de ofensiva fortelor ceausiste. Se zvonea ca atacul se va da pe la miezul noptii. Pe drum, am intalnit grupuri razlete de oameni, care ne-au spus ca s-a tras. Dar unde  si de catre cine, nu stia nimeni.

La Casa Studentilor erau intr-adevar mai putini aparatori.  Grupul nostru a fost despartit, ceea ce ne-a cam speriat.  Eu am primit misiunea sa apar cu orice pret un hol ingust despre care nici nu stiam unde duce.  Se povestea ca se dadeau lupte grele in toata tara si ca la Timisoara murisera deja 60.000 de oameni. La replica unui coleg ca numarul victimelor pare mult exagerat, de vreme ce in lungul si sangerosul razboi din Vietnam, americanii avusesera tot cam atatia morti, am fost mustruluiti pentru lipsa de respect.

Am primit ca ajutor o studenta de loc din Suceava, care venise intr-un suflet la Iasi, pentru ca auzise ca aici se declansase un adevarat razboi intre securitate si populatie. Toata noaptea am vorbit despre carti. Dar, la un moment dat, a aparut un tip nervos care mi-a spus ca trebuie sa fac un rond de control in afara cladirii. Singur.

Am coborat scarile, am iesit din cladire pe una din usile din fata, si am fugit repede spre  usa laterala a Casei Studentilor, speriindu-i cumplit pe tinerii care asigurau paza. Noroc ca ma cunostea unul dintre ei si ca nimeni nu era inarmat. Caci – am uitat sa spun – toti eram inarmati doar cu entuziasm.

Spre nemultumirea mea, l-am gasit pe tipul care ma trimisese afara instalat in locul meu si discutand despre filmele preferate cu studenta din Suceava.  Dupa un schimb mai dur de replici, in care ne-am trimis reciproc in cate un rond originar, individul s-a carabanit. Mai ales ca, atrasi de zgomot, imi sarisera in ajutor si colegii mei, care aveau sectoare de paza destul de apropiate.

Am reluat discutia despre carti cu fata din Suceava, dar spre dimineata am plecat spre casa ca sa mananc. Asa cum se spune in toate romanele de aventuri, de atunci nu am mai vazut-o niciodata, desi am mai venit de vreo doua-trei ori ca sa ‘apar’ Casa Studentilor. Totusi, dupa cateva zile, enervat de certurile dintre auto-proclamatii lideri ai studentilor, dar si plictisit de anunturile periodice privind iminenta unor atacuri devastatoare ale  securitatii, am renuntat la lupta.

Oricum, de la Bucuresti curgeau numai vesti bune.  Iliescu il impuscase pe Ceausescu, reprosandu-i ca a intinat idealurile nobile ale comunismului. Unii revolutionari erau insa cam nedumeriti. Mai ales cei care murisera.

De atunci, au trecut mai bine de 20 de ani, dar inca ma intreb: am fost sau nu revolutionar?

1. Daca mergi pe jos de la gara pana la Palat intalnesti o groaza de cersetori. Lasandu-i la o parte pe tigani, in general copii, care interpreteaza un rol dinainte stabilit, ceea ce impresioneaza la celelalte personaje e ciudatenia lor.  E mai intai un tip brunet si cocosat care ingaima implorator ceva imposibil de inteles, in timp ce intinde o mana ca o gheara; un batranel cu baston si ochi albastri aposi, cu alura de pensionar curatel, care cere foarte clar bani pentru o paine; o tanti rufoasa, murdara si in permanenta miscare care solicita 50 de bani, pe motiv ca nu are pensie; o femeie care vrea sa-i cumperi imediat o placinta (pe ea am vazut-o si in Pacurari, postata chiar langa o placintarie); doua babe care-ti impartasesc, uneori strigand in gura mare, din  vasta lor experienta, in timp ce sed pe cate o banca etc. etc.  Toti acestia par a avea peste 50 de ani, deci putem plasa data lor de nastere undeva inante de 1961. Dar nu mai devreme de 1945.  Sunt toti copii ai Republicii Populare Romane. Si ce-i cu asta?

2. In perioada interbelica, toti strainii care vizitau URSS erau ingroziti de bandele de vagabonzi pe care le intalneau pe strada. Erau cu zecile de mii, si traiau din furt, cersatorie si crima. Efect al politicilor falimentare implementate de bolsevici, al calamitatilor naturale, dar si al unei actiuni premeditate de distrugere a familiei, considerata o excrescenta burgheza, acesti ‘bezprizornii’ inspaimantau pe oricine. Flamanzi, cu privirile ratacite si indobitocite, repezindu-se asupra trecatorilor solitari si jefuindu-i (in cel mai bun caz), cei mai multi dintre acesti monstri au avut parte de o soarta cumplita, fiind ucisi de catre NKVD (viitorul KGB), ai carui agenti deschideau focul in plina strada ori de cate ori ii vedeau.  Alti ‘bezprizornii’ au fost internati in lagare de munca, unde  fie munceau pana la epuizare, fie se indeletniceau cu uciderea dizidentilor sau comunistilor cazuti in dizgratie. Se spune ca unul dintre ideologii comunismului, intelectualul polonez Radek, a sfarsit in acest fel. Si mai straniu, speculandu-se chiar doza lor de patologie, o si mai mica parte dintre acesti ‘bezprizornii’ au fost racolati de care serviciile secrete,  devenind calaii folositi in diferite misiuni de eliminare a dusmanului capitalist.

3. Cine a vorbit cu putinii straini care mai viziteaza Iasul, si Romania in general, a descoperit oroarea cu care acestia privesc spre astfel de cersetori.

4. Dar nu cred ca trebuie sa fii musai strain ca sa te deranjeze aceasta problema, cu atat mai mult cat numarul cersetorilor (si vagabonzilor) pare a deveni tot mai mare.  Am vazut care era solutia comunismului celui atat de iubitor de oameni. Care este solutia capitalismului? Ca ONG-uri avem destule, slava Domnului!

Si ce e cu asta?, se vor intreba unii. (Ce bine era pe vremuri!, vor ofta altii.)

Ciudat este faptul ca documentele sunt datate dupa 1989, chiar in vremea unor alegeri importante, cand Romania se inscrisese pe drumul infloritor al capitalismului.  Iar ele denota clar o anumita stare de spirit. Dupa 1990, milioane de romani, au crezut, pacaliti si de promisiunile hilare ale lui Ion Iliescu,  ca “democratia originala” romaneasca va inseamna un amestec binefacator de comunism si capitalism. Adica, se va munci la fel de putin, se va fura la fel de mult dar – in plus – romanii vor avea voie sa injure si sa huiduie guvernul, fara sa-i mai gabjeasca securitatea. Iar drept recompensa, statul le va oferi locuinte cu tot cu butelii si le va garanta siguranta locului de munca. Ah, era sa uit! Si le va da si salarii occidentale.

Culmea democratiei originale  romanesti este insa alta. Si azi, dupa mai bine de 20 de ani de la caderea comunismului, tot atatea milioane de romani cred in continuare acelasi lucru: ca menirea statului este sa imparta cat mai multa pomana. Oare de ce?

PS. ICPROM nu mai apartine oamenilor muncii si nici nu se mai numeste asa! Doar oamenii muncii se numesc, gandesc  si muncesc la fel ca in urma cu 20 de ani.

Evident, eroina principala, o ziarista, isi imparte viata intre familie si cariera. Dar in timp ce toti ceilalti colegi de breasla picotesc rebegiti de frig,  stand ca  niste gogomani,  ea sare garduri, escaladeaza cladiri, interogheaza suspecti si dezleaga mistere de o banalitate infioratoare. Iar din cand in cand, mai face si mancare.

Prezentat drept cel mai bun policier scris vreodata de o suedeza, “Explozii la Stockholm” descrie bine doar invidia dintre ziaristi.  In rest, romanul iti produce o plictiseala cumplita. Si mai are si aproape 400 de pagini.

Cheia nu a misterului ci a succesului de care se bucura policier-urile made in Suedia, care se vand in milioane de exemplare, e data la pagina 275. “… In tara noastra, oamenii au facut o greseala fatala: au abolit raul. Acesta pur si simplu nu exista. Suedia este un stat aflat sub domnia legii; raul a fost inlocuit de ratiune si logica…”

Se pare ca suedezilor li s-a urat cu binele si-si administreaza mici portii de rau. Momentan, doar prin literatura.

Desi Traian Basescu a provocat cea mai mare explozie de “bucurie”, un trecator prin Piata Unirii,  neavizat in subtilitatile politicii romanesti,  putea foarte bine sa inteleaga, din mesajul, ritmul si momentul scandarilor, ca oamenii au cerut demisia mitropolitului, alungarea lui Constantin Simirad din fruntea CJ, denuntarea micii uniri si declansarea procesului de unificare dintre cele doua Moldove.

Curios, dar cei mai cuminti au parut cei de la Noua Dreapta, care doar au agitat niste steaguri (si) tricolore, dar si un grup de japonezi (sau ceva asemanator) care pareau patrunsi de solemnitatea momentului. Mai tarziu, i-am vazut pe japonezi (sau ce-or fi fost ei) savurand fasolea cu carnati. In ciuda zgomotului de fond, incidente nu prea au fost, desi jandarmii au saltat, din grupul care se manifesta cel mai galagios, un pensionar cam la vreo 30 de ani pe care l-au carat pana in Hotelul Unirea. Probabil, acolo i-au tinut o lectie de istorie.

Una peste alta, a fost frumos!